(Educație) fizică a telomerilor

Aș fi putut termina azi-noapte cele câteva pagini rămase până la final. Dar cu el nu pot sprinta. Nici respira nu pot prea bine. L-am lăsat pentru azi. Quichotte e o sminteala de carte, cură de dezintoxicare socială. E un tăvălug de sarcasm, pastișă, realism tăios, ficțiune, umor crud.

Cu fiecare carte a lui Rushdie, îmi mai vindec câteva celule, mai prelungesc niște telomeri.

”… și aceasta este tragedia noastră, faptul că suntem niște povești ale căror finaluri nu pot fi cunoscute niciodată, nici măcar de noi înșine, căci nu mai suntem acolo ca să le cunoaștem.” Quichotte, Ed. Polirom, 2021, traducerea Dana Crăciun

”Așa-i făcut omul, ne îndrăgostim de punctele tari ale celuilalt, dar iubirea se adâncește până la permanență când ne îndrăgostim de slăbiciunile celuilalt.” Salman Rushdie, Casa Golden, Ed. Polirom, 2017

“Viata este o furie. (…) Din furie pornesc creatia, inspiratia, originalitatea, pasiunea, dar si violenta, durerea, distrugerea fara scop si fara teama, loviturile pe care le imparti si le primesti si care te lasa fara grai.” (Salman Rushdie, FURIE, Ed. Polirom, 2015)

*****************

Am tras adânc în piept un balon de aer după Rushdie. Cartea închisă încă n-a expirat aerul captiv dintre foi. Marginile albastre și verzi ale post-it-urilor pe care le-am lipit ici-colo pe filele cărții ies în afară ca bancnotele din buzunar. Le văd cu coada ochiului în timp ce fac aluat de lipii, pizza si ștrudel. Il aștept pe Stefan de la școală. Vineri, zi de pizza. Casa miroase a patiserie vieneză în vreme de crivăț.

Uf! Desi mă obosise, începusem să admir curajul dement al lui Quichotte, centagenarul indian, mare iubitor de programe TV, nebunește îndrăgostit de mai tânăra prezentatoare TV Salma R.

Quichotte (citește Chișot) trece prin aventura celor 7 Văi în călătoria întru cucerirea frumoasei lui, naște chiar el un fiu, Sancho, prin forța brută a imaginației, greierele vorbitor de italiană stă și el de vorbă cu Sancho pe capota mașinii într-o noapte înstelată, Jonesco (Eugen Ionesco) intră în scenă pentru că el mai lipsea din piesa absurdului jucată de Rushdie.

Precum eroul lui Cervantes, Quichotte se vindecă, în apropierea sfârșitului, de nebunie: “Am crezut ca dacă te cuceresc pe tine – imposibilul! – îmi voi valida viața.”.

Între Rushdie și Gospodinov stau un ocean de speranțe și niște lipii rumene, obrajii înflăcărați ai lui Ștefan, povestind entuziast cum a fost aplaudat de colegi după ce a citit ceva scris de el. Maria strigă din camera ei, liniște! am curs de engleză.

Mă desprind ușor din căldura îmbrățișării lui Marius. El își potrivește pe nas ochelarii deraiați de cuprinderea noastră.

Gata cu Rushdie. Il abandonez intențiilor de lectura ale altora. Trec la Gospodinov.

BUF! Parcă m-a izbit o pală de vânt din senin. Mușc adânc din “Fizica tristeții”….

P.S. În siajul lui Quichotte, mai am gânduri pentru niște oameni, cărora le mulțumesc în liniște și învățare. Să fac, totuși, un pic de zgomot? Bine, uite, m-am gândit cum ar fi fost Quichotte-ul ăsta tradus de Luana Schidu. Atât, deocamdată…