Deochiul și amorul nu ies singure

”Am zburat de acasă cu 50 de lei”, îi zic, iar ea se întoarce amuzată spre rafturile curbate de greutatea caietelor. ”Sunteți simpatică”, și ia la rând, inspectând fiecare copertă. ”E băiat sau fată?” Zâmbetul nu i se șterge din pupile în timp ce-mi întinde trei caiete cu coperți verzi, albastre. Am intrat în magazinașul ei înghesuit la parterul blocului cu zece etaje, lăsând probabil o dâră de parfum franțuzesc și ceva neclarități blonde.

Puțin înainte, ieșisem de sub duș. Îi întind cei 50 de lei cu care plecasem în grabă, neluând nici portofel, nici telefon. Insistă să-mi dea ceva, ”Trebuie să vă dau ceva”, ”Haideți să vă dau o pungă măcar”, nu, nu e nevoie, doar dau colțul… blocului. ”Totuși, vreau să vă dau ceva”.

Primesc, să-i fac pe plac, o punguță care o apropie mai mult de mine. Eu țin caietele, ea se căznește ușurel să le vâre. Păstrează același zâmbet înviorat, înflorit în colțul ridurilor, neestompat de mască.
Urc gâfâind scările spre apartament. Unde mi-o fi condiția fizică de invidiat? Ajung în casă, îmi scot masca și cred ca asta îmi va regla respirația. Îi las lui Ștefan caietele studențești, îmi iau sacul de sport și ies.

Nici pe stradă nu reușesc să-mi găsesc o cadență de croazieră a respirației. În vestiarul de la sală casc în avalansă până ce fălcile îmi devin dureroase. Mă reazem de dulapuri și casc continuu până la lacrimi. Mi se preling pe obraz ca un început de ploaie. Poftim, Dumitro!

”Sunteți pătrunsă, doamnă, sunteți deocheată, păi, nu vedeți, la cât sunteți de frumoasă, cum să nu vă deocheați.” În ecoul protestelor mele antifrumusețe (uneori, complimentele seamănă cu ochirea prin cătarea puștii), mai șterge cu mopul gresia, mă mai privește întoarsă pe jumătate.
”Mutați-vă din locul ăla, că v-am zis de deochi.” Mai rămân un timp pe banchetă, îmi șterg lacrimile întețite spre baza nasului. Am un vuiet în cap, nu-mi pot stăpâni nici lacrimile, nici căscatul.

Cum ar fi să cred că e efectul descântecului ei, tot așa cum se declară iubirea prin concizia chiloțeilor roșii de Sf. Valentin? 🙂
Abia după vreo 15 minute, căscatul devine mai rar.
E o femeie bondoacă, poate nu atât de grăsună pe cât o arată bluza largă, întinsă peste fund. În contrast cu ”burtica” (cum ar zice eufemistic un site care vinde cu ghiotura sport de slăbit supersonic), în contrast cu burtica, deci, ca o albie de copil, are picioare mult prea subțiri, de parcă ar fi făcută din două corpuri.
Iese din vestiar cu tot cu mop, târșâindu-și papucii albi de plastic.

Mă ridic încă amețită. Cu pași mirați, o iau spre sala de fitness și mă gândesc că deochiul ăsta e ca sexul, te pătrunde adânc și nu (prea) iese singur.

”Fugi deochi dintre ochi,

din gene, din sprâncene,

 din nas, de sub nas,

din gură, de sub gură,

din gât, de sub gât,

din inimă, de sub inimă,

din stomac, de sub stomac,

din picioare, de sub picioare,

și du-te pe pustii, unde popa nu toacă,

 câinii nu latră, cocoșul nu cântă,

și lăsă-o pe X curată și limininată, ca argintul strecurat,

precum Maica Precista l-a lăsat.”

Soacra mea zice așa despre deochi:

Se suflă de trei ori spre fruntea deocheatului și se zice de trei ori, după care trebuie să se miște din locul în care a stat.

Poți să faci întâi în apă cu trei bețe de chibrit: după ce ard, zici deasupra descântecul și lași să cadă câte o bucățică arsă, apoi îi dai să bea sau îl ungi pe frunte, piept, buric. 

Dacă ai leac… Pentru asta trebuie să gândești pozitiv. Dacă ai ceva cu omul acela, nu-i zice, că-i faci rău, nu bine. Chiar pe copil de ești supărata, ca ți-a vărsat apa, nu mai zici decântecul. Trebuie să fii împăcată cu tine când îi zici. Că altfel nu mai e descântec, e d`ălălalt…. Nu-i iei răul din el, i-l dai și pe al tău din tine.

Descântecul are în el și un fel de blestem.

”Dac-o fi de fată mare, să-i cadă părul, dac-o fi de femeie, să-i sece laptele, dac-i de bărbat să-i cadă…..”

Eu astea nu le zic. Asta nu e… , e ca un blestem.

Făcând un bine unuia, arunci un rău pe altul: cel care te-a deocheat, poate nu l-a făcut conștient.

Știu că am descântec pentru că toată lumea îmi zice că ”de la dumeata am leac”. Când începi să caști, să ai stări de vomă, de amețeală, ești deocheată. Se zice că ai leac de la o femeie intrată la menopauză.

In credința populară, se zică că, atunci când femeia îmbătrânește, nu mai are răutăți. Așa se zicea în popor. Că nu blesteamă, nu vrea răul nimănui.

Era o moasă acolo în Aninoasa, moașa Lia. Era în vâstră, ea a învătat-o pe mama să fie moasă. Noi, copiii, dacă avam durere de cap, ”Du-te repede la mama Lia să îți zică de deochi”, veneam de la ea lecuiți. Era un om bun, dar te și repezea dacă nu ascultai. Nepoatele ei veneau la ea cu pruncii sa îi descânte. Le certa că de ce arată la toată lumea copilul nou născut. Noi, copiii, îi cam știam de frică. 

Eu am învățat descântecul de la soacra mea, Nicolița, neam de turci stabiliți în Oltenia. Ea îl zicea pe tot, cu părțile alea rele, de blestem. Dar eu nu o zic așa.”

Mă ridic din poala soacră-mii, care și asupra mea aș zice că are leac. De fapt, cred că e ca o cufundare în pruncie, căutătură de alint. Cert e că, și masându-mi tâmplele în timp ce zice incantațiile acelea, chiar mă mai lasă durerea de cap, căscatul se oprește, se disipă și senzația de vomă.

 Mama, la rândul ei, îmi povestea că aveam un cal pe care îl chema ca pe ea, Gică. Animal docil și blând, fără nazuri, muncit mai ales toamna, după ce culegeam porumbul. L-a găsit mama într-o dimineață în grajd cu ochii dați peste cap și bleg. Bunicul trăia pe atunci. L-au strigat. El avea leac la cai. L-a descântat cu singura lui mână și Gică și-a revenit. S-a scuturat, a nechezat și s-a învârtit liniștit prin grajd. A mai trăit de atunci ani buni. Bătânilor tare le era frică că se deoache caii, asta însemnând că ar putea ajunge dintr-o dată betegi de-o mână și de-un picior