Ursitul din ciulin

Înainte să-ți îndeplinească vreo dorință (și de ce tocmai el?), scaietele aruncat pe streașină în noaptea de Sânziene cerea sacrificiul sângelui. Și i-l ofeream.

În preziua Sânzienelor, mama ne atenționa că trebuie să ne întoarcem de la Balta Pietroiu cu trei scaieți, câte unul pentru fiecare dintre noi, fetele ei.

Ea nu mai avea ce dorinți să-și pună la streașină. Doar se ruga, când ne scotea dinții cu ața, fără să-i tremure vreun mușchi pe față, și apoi îi aruncam peste casă cu ”Ia cioară un dinte de lapte și dă-mi unul de oțel”, să ne crească dantură bună și puternică.

Pesemne că la mine, al treilea copil, nu s-a mai rugat așa strașnic, că și ruga asta, odată slobozită, ai senzația că universul lucrează în contumacie și-o lași mai moale.

Am rămas cu doi dinți de lapte până la 30 de ani. O anomalie. Auzi tu, dinți de lapte, frontali, mici cât bobul de orez, intacți, într-un trup de femeie.

Cazul rarisim mi-a fost prezentat de doctorul stomatolog la un congres, cu tot cu poze.

Și apoi, ce ursit să mai viseze ea. Gata, îi trecuse vremea. Înțelesese cum e cu cel hărăzit prin scaiete. Spera pentru noi în același basm.

Iar el, cel mai mic dintre noi patru, fiind băiat, nu se încadra în tradiția născocită prin părțile Brăilei de cine știe cine.

Cât scaietele stătea cu țepii înfipți în epiderma buricelor stângii, tăiam fin cu forfecuța de unghii perișorul movaliu din pălăria florii, fin ca mătasea.

Și natura asta cum le mai potrivește; pune cele mai delicate lucruri în carapace de țestoase. Sau suflete dantelate în carcase de oameni duri și, aparent, impenetrabili.

Mici licăriri de sânge sclipeau pe degete. Sugeam seva ca să se întoarcă în noi, dând streșinii scaietele învestit cu puterea apariției lui Făt-Frumos.

A doua zi dimineața, dacă găseam perișorul crescut la loc (întotdeauna creștea), era clar. Scaietele lucrase. Primisem verde să visăm la EL, ursitul.

Abia acum, când sunt mai intimă cu funcționarea florilor, am înțeles că plante de tipul scaietelui (a propos, este și hepatoprotector), rezistente la secetă, au resurse de creștere și după ce le tai.

Am plantat la începutul verii în grădină un Helichrysum bracteatum galben ( „Floare de pai”, „Margareta de hartie” sau „Aurul vesnic”).

Trei dintre primele flori le-am tăiat și le-am pus la fereastră, fără pic de apă. În două zile, din boboci strânși ca pumnul bebelușului au devenit așa, soare în plină strălucire (așa cum îl vezi în poză).

A înghețat galben-soare în fereastră.