”Pe lună nu mergi decât o dată”

M-am întristat teribil citind de dimineață vestea că Bogdan Socol, comentator sportiv, a murit subit în timpul unui antrenament de înot în ape foarte reci. Înțeleg că, dezamăgit de sistem, se retrăsese de curând din media, dedicându-se pasiunii ăsteia.

Apoi mi-au înțepat retina câteva dintre comentariile pline de venin, aruncate agramat din căldurica plăpumioarei, de cetățeni odihniți, la adresa lui. Decent ar fi să te abții să judeci. Ce știm noi despre asta?

Mi-a venit apoi în minte că citisem mult, la vremea respectivă, despre moartea, în aprilie 2017, a ultra-cățărătorului fără asigurare Ueli Steck, care a murit pe Everest, căzând în gol.

”Sunt o persoană căreia îi lipsește încrederea în sine”, spunea Steck, supranumit ”Mașina Elvețiană”, care, în 2004, a escalat Excalibur din Elveția fără coardă de asigurare.

În 2014, din cauza depresiei, e nevoit să ia o pauză. Revine pe munte atât de stăpânit de teama de eșec, încât se antrena ca un nebun, iar și iar, parcurgând și de câte cinci ori același traseu, asigurat în coardă, pentru ca apoi să-l escaladeze fără nicio asigurare.

În bucata de video (link comentarii), extrasă din filmul ”Pe lună nu mergi decât o dată”, Steck spune că, în expeditia asta, s-a pregătit mental acceptând ideea de a merge departe, cât de departe se poate, chiar de a muri. Doar genul ăsta de acceptare mentală l-a făcut să termine expediția. Când ești singur pe un perete vertical, probabil că singurul dușman e teama.

Și, dacă o fracțiune de secundă te îndoiești de tine, urmează căderea, golul.”Știu că, dacă fac iar și iar cățărări solo, într-o zi sau alta voi fi mort. Dar, pe de altă parte, singur cu peretele muntelui, mă simt liber, egal cu mine.

”Când mă cațăr singur, n-am nici teamă, nici gânduri parazite, n-am sentimente. Mă văd cățărându-mă pe perete ca și cum aș fi într-un elicopter. Îmi oferă un sentiment foarte puternic de securitate, spune Ueli Steck . Eul meu care se cațără este sub o presiune mai mică, deoarece trebuie doar să urmeze direcțiile pe care i le dau din exterior.”

Steck mai spunea că, în ziua când se cațără, se află într-o altă lume, într-o stare de hiperacuitate mentală în care nimic nu există în jurul său, cu excepția următorului pas, a următoarei prize.

Odată terminată escalada, abia treptat poate să abandoneze starea de concentrare. Timp de câteva zile este incapabil să vorbească cu cineva, fie ei și membrii familiei.

Să încercăm să nu judecăm oamenii care-și depășesc (mortal) limitele, să ne rugăm pentru drumul lor vertical.

Sursa foto: The Guardian