Grăitele tăceri ale lui Tase
Săptămâna asta m-a surprins Tăcerea în toate formele și teoriile și-aș fi greșit învecinând – cum îmi „tăcuse” prin cap inițial – în aceeași postare Teoria tăcerii (Iulian Tănase) de Forma tăcerii (Cristian Fulaș).
Cărțile astea două par să semene, dar deloc nu răsar din aceeași sămânță, deci, sub nicio Formă, să nu le băgăm în aceeași… Mărie cu altă Teorie.
Ba mai mult, nici Faulkner cu al său „Pe patul de moarte” n-are ce căuta în poveste – în caz că vă gândeați să-l pomeniți cu trimitere la cartea lui Fulaș -, cum n-are ce căuta nici evocarea stilului de scriere al lui Fosse, tot cu trimitere la Forma tăcerii).
Dar să revin la Teoria de azi.
Dacă voi știți ceva mai clar și cuprinzător, și ludic despre câte feluri de tăceri există și cum să faci ca să taci mai bine, mai cu spor și cu mai mult înțeles (nu uitați, avem două urechi și doar o gură și în proporțiile astea ar trebui folosite), dați-mi de veste.
Sau ați putea la fel de bine să tăceți. Trecând prin toată Teoria tăcerii a lui Iulian Tănase, sigur o voi înțelege și pe-a voastră. Deși a trecut ceva timp de când am citit-ascultat-o, pur și simplu n-am cum să uit că „se poate tăcea la modul zgomotos” sau „fără milă”, sau „se poate tăcea ostentativ”, „pe litere”, „pe ceas”, „în dialect” etc.
Din câte cunosc, nu-s mulți autori români care să se joace cu mult foc și cu miez scriind și, din joaca asta de oameni în toată firea literelor, să țâșnească mirări de povești și piste pe unde vorbele, întâmplările, născocirile se întrec și câștigător ești tu, cel care le citești fără să nădușești.
(Eu citesc, tu citești, el nădușește. Vezi campania Cărturești „Susține autorii români contemporani”)
Îl amintesc aici, căci e inconturnabil, pe scriitorul Emilian Galaicu-Păun, cu a sa „Times New. Roman 12/18”, Editura Cartier, un mare ludic al literelor.
Avem în cartea lui Iulian Tănase o surprinzătoare joacă-dovadă pe larg, pe scurt, pe sus, prin văzduh, prin mări și tări, prin pești și prin depărtări și apropieri, prin poeți și filozofi, prin viață și prin moarte, prin spuse și nespuse, că despre tăcere se poate vorbi (și scrie) mult și bine, cu sânge rece, cu gura plină de tăceri și, mai ales, fără milă.
I-a ieșit bine-bine Tăcerea asta și-aș mai fi stat în muțenia mea admirativă dacă n-aș ști cât de util e să spui și altora că „se poate tăcea printre rânduri”. Și, cu cât citești mai mult, cu atât taci mai mult (iarăși zic, avem doi ochi și-o gură, să-i folosim în proporția asta).
Acum nu știu dacă mai bine decât a reușit cu Teoria fricii (o fi cazul să le compar?), dar sigur Teoria fricii e mult mai aproape de înțelegerea și râsul meu decât a fost „Material bun”, de Dolly Alderton. Și mult mai amuzantă. Și sofisticată.
Ce-are a face una cu alta? Are, căci citind cartea lui Alderton (frumos tradusă de Ludovic-Ștefan Skultety), am avut un deja-vu, deja-lu, mai bine zis, al Teoriei fricii, cititită cu muult înaintea Teoriei tăcerii.
La momentul ăsta, cazul este elucidat. Jur pe AI că e doar o coincidență de temă. Ambele, adică și Teoria fricii, și Material bun, au fost publicate aproape concomitent. Până și prețul e net în favoarea Teoriei Fricii. Din perspectiva cumpărătorului vorbesc.
Și, dacă m-ar fi luat tăcerea pe dinainte, aș fi realizat mai repede c-am deschis o buclă: am plecat de la tăcere trecând prin frică și vom ajunge, se pare, și la singurătate, la Teoria singurătății la care autorul lucrează. Sau poate a terminat?
Deocamdată, Tăcere… Teoria tăcerii. Și a plăcerii.
