O miere, o fiere și-un război

Viața – asta războiul ne-o reamintește – e compusă din câteva elemente de bază. Nu mai țin minte ieri. Am vagi rămășite. Azi, zilele sunt împrăștiate. Ziduri prăbușite ca dominourile din cărți de joc care au lăsat să scape de sub nas asul de inimă neagră cu neinimă. Poezia cotidianului rutinat e spartă în așchii bleu-galbene pe fond roșu de sânge. Lacrimi nesfârșite de copii care udă perne străine, plecați în ”vacanțe” alături de alte mii de suflete pentru că istoria a obosit, iar dictatorul e-ntr-un plictis mortal.

Centrale de atomi de oboseală se adună într-o radioactivitate necontrolată. Pastila de iod stă ”on hold” pe noptieră ca pilula de a doua zi. Preventiv.

Termin în zori cartea asta (începută înainte de invazia rusă). Am parcurs-o cum ai mânca o ciocolată cu 90% cacao sau ca un act autoerotic. Orgasmic și vinovat. Sau ca un amor clandestin. Nu e timpul frivol și deșănțat al cititului; e de pus scuturi de cărți anti cioburi în ferestre.

Ordinea planetară și granițele se scutură ca plapuma după iarnă; ne merg toți fulgii. Potrivim ceasurile în orele comunicatelor seci de presă, ale informațiilor de război răsverificate. Păcatul de a te lăsa manipulat e marțial. Hidra roșie s-a fixat și pe scheletele prieteniilor noastre. Un martie al dezleagării de șnururile alb-roșii țesute în ani de amiciție.

Mă gândesc și-mi vine să scriu unui prieten: citește-o neapărat, cartea asta e în Franța vacantelor tale. E Franța profundă, în floarea elegantă a vârstei, înșirată printre sătucurile și orășelele ascunse de espadrilele turistului captator de instantanee nesfârșite pentru Instagram.

E Franța cuplurilor cumsecade de bătrânei care iau cina în doi în portocaliul crepusculului din pahar.

Dar cartea mai are ceva vital… Vital ca moa…ca dragostea. Vital și eliberator. Cele două nu se pot despărți. Una o conține pe cealaltă, una conține sfârșitul celeilalte. Dragostea – așa cum și cartea asta o arată – e, în fibra ei carnală, virilă, dezinhibată, nădușită, nerușinată, e vitală și eliberatoare. Nu poți trece prin moarte înainte să treci prin dragoste. Al cărei final nu conține ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ăsta nu mai e un final ”de actualitate”. Dragostea care te moare nu conține finalul ăsta.

Alaltăieri, TV5 anuntă: Autun, de lângă Dijon, este primul oraș francez care a primit refugiați ucraineni. O familie care a izbândit să fugă la timp zâmbește încurcat, rușinându-se cumva de eliberarea lor, în fața camerei și mulțumește Franței pentru asta.

Mă-ntorc la carte. Atunci, imediat după război, Phillip Dean, un eminent student american își abandonează studiile și pornește într-o călătorie la voia întâmplării, aproape lefter, prin Europa. În Franța, șederea planificată inițial pentru două săptămâni, a luat culorile a patru anotimpuri și gustul mierii unei iubiri senzuale, dezinhibate, a mărilor și plajelor, a orășelelor și restaurantelor strabătute cu Anne-Marie. Ca și refugiații ucraineni, Autun este primul orășel în care Dean poposește. De vreme ce de retină ți se lipesc lumina albastră a cătunului, negrul fierului forjat al gardurilor, liniștea olanelor negre de mușchi, oboseala caselor înalte, nu poți întrevedea decât o poveste în care amorul carnal, frust descris (dar nu fără oarecare poezie a cărnii), curge ca mierea lichidă. Se așează când pe fața albă a feliei de pâine, când pe cea arsă prea mult de prăjitor.

Dean o întâlnește pe Anne-Marie, o tânără franțuzoaică frumoasă și nu prea inteligentă, cu care trăiește neangajat un amor total, narcotic, ca un împătimit al jocurilor de noroc. Ca și cum și-ar fi trăit toată viața. Un amor care i se lipește de carne ca gratiile unei închisori.

-”Ai prins culoarea aramei.

– Am avut o vreme superbă, spune el. Aproape în fiecare zi. Și am mâncat. Ne așezam la masă ca doi bătrânei francezi, știi? Pur și simplu ca să mâncăm. Și am făcut dragoste în fiecare noapte. Iar soarele – nici nu-ți poți închipui ce soare am avut!”

În miezul pandemiei am citit ”Tot ce este”, ultimul roman al lui Salter, scris în 2013. Acum, în plin război, am citit ”Un joc și o desfătare”, al treilea roman, scris în 1967. Ambele au trasele unui anume război, ca și prima parte a vieții lui Salter. Fost pilot american, participă la peste 100 de misiuni de război în Pacific, Europa, Coreea. După doisprezece ani, părăsește armata și se dedică scrisului.

Aș putea să-l compar cu Henry Miller, dar e totuși departe de el. Aș putea încerca și cu Philip Roth, dar acesta, abia la doi ani după ce Salter publică ”Un joc si o desfatare”, obține un succes fenomenal cu ”Complexul lui Portnoy”. Salter merită tot atât de mult ca apa sau ca dragostea; n-o compari cu nimic: este și te inundă. Scriitură laconică, ca un haiku, succintă și ascuțită ca un colț care te pătrunde în carne; maximum de sens în cuvinte puține, propoziții scurte ca niște rânduri de poezie. Dar nu o poezie zaharisită, ci una cât se poate de bărbătească, virilă, brută și totuși rafinată în esența ei.

James Salter este pseudonimul literar, numele lui e James A. Horowitz. Își va folosi experiența din Coreea în primul său roman, The Hunters, 1956 ( Pour la gloire, în versiunea franceză), care va fi ecranizat în 1958 cu Robert Michum în distribuție.

”Tot ce este”, traducere Radu Paraschivescu

”Un joc si o desfatare”, traducere Justina Bandol. Ambele admirabil traduse.

The New York Times reface, într-un fain articol, traseul lui Dean din ”Un joc si o desfătare”. https://www.nytimes.com/2018/06/05/travel/burgundy-france-james-salter.html