Borș de pește, hamsii și alte mezelicuri de la mare (II)

Îmi mențin un suflu constant. Alerg și observ în detaliu construcțiile abandonate nisipului și buruienilor, dar și gardurile verzi sau albastre, anoste și anapoda, care mărginesc câte o proprietate sau hotel. Aici, esteticul e în fundul gol și abuzat la fiecare 50 de metri. Turistul, care debarcă în locurile acestea după un an de muncă neîntreruptă, e musai să devină, preț de un sejur, ușor autist.

Incontinența gândurilor  legate de arhitectura zonei (sau lipsa acesteia) îmi e întreruptă de foșnetul nisipos al unor pași și de o respirație neregulată. Zăresc, cu coada ochiului, o doamnă, o temerară, aș putea zice. Aleagă ceva mai repede, mă depășește, dar are să se oprească 60-70 de metri mai în față. O alergătoare de ocazie. Bine și așa!

Continuu, așa cum am învățat de câțiva ani buni încoace, ignorând primele semne pe care mi le trimit genunchii. Ajung la prima cazemată. Un minibuldozer garat alături îi rotunjește aerul războinic. Aparețele sunt salvate de câteva sticle de bere odihnind pe treptele  unei cutii de beton construită ulterior ca o extensie a vestigiului. O istorie devenită utilă.

Urmează o bucată de plajă lată, poate cea mai lată din zona Eforiei Nord.  Aici, inexplicabil pentru mine, nu sunt turiști. 3 clădiri, deosebite doar de culoarea ștearsă a vopselei, privesc marea de niște zeci de ani. Au un singur etaj, sunt placate cu piatră de mare, iar tencuiala e căzută pe alocuri. Din masină, sunt ușor de obsevat datorită celor 3 rampe de acces.

Brusc, malul se îngustează în drepul celei de-a doua cazemate. Trec cu greutate peste algele adunate la mal. Picioarele mi se afundă ușor. Patinez. Locul e un vechi reper. Ce călător cu CFR-ul nu s-a bucurat de saluturi despuiate de normele costumului de baie?….; poate singurul moment în care ți se părea că trenul merge prea repede.

Am o tresărire de pudoare… Două prosoape cu  Pinocchio odihnesc contorsionate pe sezlong. Deduc personajul după forma nasului. Fără să vreau, caut proprietarii. “Sunt începători”, îmi zic. Câteva trupuri , ale căror părți esențiale sunt acoperite de mâini sau alte straturi de cărnuri, șed la…umbra gardului delimitator de priviri indiscrete și se roagă, probabil, să iasă soarele…. Îndrăzneții, cool, veteranii – e evident  după deschiderea manifestata – stau în centrul zonei și au o atitudine dezinvoltă. Am în față un bărbat (ce noroc cu ochelarii de soare! La o adică, se poate deduce că pot privi aiurea). Stă în picioare și, oarecum, pe traiectoria mea de alergare. Îmi adun mai greu gândurile. Privesc în jos….Și el, la fel. De la Henry Miller încoace, sexul se afișează plenar. Inclusiv gastronomia, în literatură, e o chestiune de sex (am citat-o pe Maria Pilchin*). Scap, aparent, de fiorul de pudoare, dar, când îmi ridic privirile, dau cu ochii de două doamne. Partea cea mai sudică a uneia dintre ele freamătă să iasă ca un vapor din rada portului.

Ușurată, întrucâtva, ies din perimetrul proverbial al Eforiei Nord și mă îndrept către zona cosmopolită a stațiunii. Umbrelele noi, strident colorate, și sticlele de bere sunt singurele repere ale zilele noastre. Cel mai mare hotel din zona și-a regăsit, precum proprietarul, libertatea literei pierdute de pe firmamentul luminos, în anul în care m-am cazat acolo ca să-mi tratez durerile de spate. Acum, numele hotelului e integru.

Aici, malul este înclinat la 45 de grade. Înaintez greu, din ce în ce mai geu. Genunchii mă dor. Îmi propun să alerg până la golful unde Copos își are ambarcațiunile. Buza plajei devine densă precum galeria Stelei la meciul cu Rapid. “Cetățeni, stați la locurili voastri!” Turiștiii stau prosop lângă prosop, shoulder lângă shoulder. Intimitățile nu-și au rostul, deși ultimile rânduri de șezlonguri zac neocupate. Ar fi prea mare efortul până la mal… Fac slalom printre copii și adulți. După cele câteva bucăți de plajă aproape pustii, n-am putut anticipa așa o compactare bruscă de populație.

Părăsesc malul abrupt și aglomerat, salut golful lui Copos și continuu alergarea pe nisipul încă umed, pe zoa de mijloc a plajei. Ieri seară, a plouat. Zăduful s-a mai ostoit. Amabila noastră gazdă, doamna Sârbu (la care revenim cu bucurie pentru al doilea an consecutiv), îmi împărtășea neobișnuitul fenomen: toate casele au fost cuprinse brusc de condens. Câteva zile, podelele  s-au umezit considerabil.

Muzicile barurilor de pe plajă se amestecă. E un ghiveci din care nu lipsesc “Rebecca premium” si  “Ingrid  royal services”. Ambele zone sunt goale. Regele turist a fugit! Trăiască!

Prima parte a articolului e aici: Borș de pește, hamsii și alte mezelicuri de la mare (I)

P.S. 1 Plaja din Eforie Nord e mai curată (sunt mai multe coșuri și parcă mai multă mobilizare umană), mai lată, nisipul e mai fin decât în Eforie Sud.

P.S. 2 Compliment primit la părăsirea șezlongurilor (sau de când bunul simț a devenit un lux?):

-Aveți gunoi? ne întreabă puștiul responsabil cu strângerea saltelelor de pe șezlonguri.

– Nu, l-am dus la coș! răspundem țoti patru în cor.

– A! Sunteți singurii…..

* Maria Pilchin este o tânără scriitoare din Republica Moldova, distinsă cu premiul “Mircea Ciobanu” pentru volumul “Poeme pentru Ivan Gogh” (Editura Paralela 45).