Acolo unde jogging-ul se unge cu bere şi “fish and chips”

Dacă ajungi la Londra, nu ai cum să nu-i remarci pe cei care fac jogging dimineaţa, după-amiaza, dar mai ales la prânz. Îi vezi pe ambele maluri ale Tamisei, strecurându-se, uneori cu mare, mare dificultate, printre zecile de turişti coloraţi. Într-o zi obişnuită, la fiecare 2 minute, vezi trecând pe lângă tine câte un londonez alergător. Fără nici cel mai mic semn de nervozitate sau impoliteţe, fac slalom printre mulţimile de europeni, de asiatici haotici întorşi parcă cu cheia, dornici să capteze pe cameră fiecare colţişor pe care îl cuprind cu ochiii lor de butonieră.

Mărturisesc, i-am privit pe londonezi cu un amestec de admiraţie şi ciudă: sunt complet dezinhibaţi, detasaţi de tot ceea ce roieşte în jurul lor; îşi respectă timpul şi rutina sportivă, mai ales că ştiu mai bine decât noi ce înseamnă time is money. În cele 3 zile cât am bătut ore bune asfaltul Londrei cu piciorul, cei mai mulţi alergători i-am văzut la orele prânzului. Nu, nu erau în vacanţă cum şi eu am crezut iniţial; erau în pauza de prânz. Se întâmpla pe malul drept al Tamisei (cum mergi dinspre Turnurile Londrei către Westminster) acolo unde se află multe sedii de firme. Am văzut domni şi doamne repectabile, solitari sau în grup, unii mai subţiri, alţii mai rotunjori (în funcţie de numărul halbelor de bere încasate), terminându-şi jogginggul în sediul instituţiilor în care lucrează. Poartă echipamenete profesionale, iar ploaia deloc nu îi sperie. Cu apa băltind în pantofii speciali de alergare, căci la Londra n-ai cum să scapi de nori, îşi văd mai departe de treaba lor.

Curioasă peste măsură, am profitat de faptul că o tânără îşi încheiase turul şi am întrebat-o dacă aleargă în fiecare zi. Mi-a răspuns uitându-se la ceas că nu şi s-a scuzat politicos spunându-mi că trebuie să se întoarcă degrabă la job.

Am căutat cu mare interes profesional să văd şi săli de sport londoneze. Deşi mă lăud că pot fi un bun ghid după ce am străbătut cu piciorul preţ de aproape 20 de ore perimetrul delimitat de Turnurile Londrei şi Parlament pe o rază de câţiva kilometri, nu am văzut NICI o sală de sport.

Am văzut însă nişte săli mai speciale în care se stă mai mult în picioare (dar şi statul în picioare consumă calorii:)) şi mai mult în exterior, se dicută aprins, şi obligatoriu se poartă un trofeu din care se soarbe cu năduf. Pe urmă, fish and chips alunecă cu uşurinţă.

E şi acesta tot un fel de antrenament: nu oricine poate să îl facă cu “ştiinţa” britanicilor.

Dacă Tamisa ar avea glas, doamne câte râgâituri i-ar ieşi……..!