Copii pe Drumul Mătăsii (I)

              Și dacă nu tocmai cei puternici ajung să scrie hălci de istorie, ci cei mângâiați pe creștet? Dar cei care, în al căror gât răul gâlgâie și arde ca vodka pe stomacul gol, toarnă binele în jumătatea de pahar a istoriei rămase nescrise? Se cheamă că, finalmente, pot fi considerați (și) buni?       

 Dacă cu drepta împuști o sută de femei și nouă copii prinși la furat de ciocolată într-un vagon de marfă în miezul foametei celei mai cumplite din anii 21-22 (în plin război civil între Albi și Roșii), și cu stânga salvezi- sub aripa imensă a unui tren – și duci de la Kazan la Samarkand, orașul făgăduinței, cinci sute de orfani, poți fi reabilitat și iertat de toate crimele comise? Poți?

Dar în propriii ochi te poți reabilita (?), știind că binele pe care îl faci tu, Deev, comandantul trenului de orfani, salvându-i de la umilințe și moarte sigură prin înfometare, este preșul sub care ascunzi atâtea orori care te bântuie…

             Judecata aspră, ca o pată bășicată de soare pe obrazul încă necopt al lui Deev, e dată de felcerul trenului, moșneagul uriaș-blând pupător de cai, cel care refuză inițial îmbarcarea în trenul salvator a copiilor bolnavi: sufletul omului bun e ca un ”măr proaspăt, tare și crocant; al ticălosului e stricat pe o parte sau chiar putred. Dar al tău nu-i măr, ci varză: pe orice parte te uiți, numai frunze, frunze, dar ceva important, ceva cu miez nu se vede.”.

Dacă nu se vede, asta  înseamnă și că nu există?

Varza, fie ea cât de mică, tot are un miez în care foile, strânse ca un măr, sunt proaspete, tari și suculente.

Iahina îi lasă lui Deev (și mie, care citesc în ”Trenul spre Samarkand” două cărți deopotrivă; explic la final) calea să ajungă la miezul ăsta.

              1921 – 1922 au fost cumpliții ani în care, în Tatarstan, s-a înregistrat prima foamete provocată de om din istoria Uniunii Sovietice, vizând, cu precădere, minoritățile tătarilor și germanilor de pe Volga. Seceta, pe de o parte, și naționalizarea forțată, rechiziționarea bunurilor și surplusului agricol i-a împins pe orășeni să se retragă la țară, iar pe țărani să refuze să-și lucreze pământul. Crește revolta în rândul populației tătare (acuzată de bolșevici de naționalism burghez), moartea prin înfometare seceră pe capete, numărul copiilor abandonați pe străzi sau în orfelinate  sporește dramatic. Este momentul în care conducerea sovietică decide înființarea unor eșaloane de evacuare, care să ducă copiii orfelinatelor din Kazan (capitala Tatarstanului) spre regiuni mai bogate din Asia Centrală.  

        Primul eșalon de orfani evacuați este condus de tânarul Deev (douăzeci și ceva de ani), fost lucrător în transporturi, spre  Samarkand, în Uzbekistan, un fel de pământ al făgăduinței adăpostit la poalele Munților Cerului (Atunci când vor zări din vlăguitul tren crestele munților, vor ști că sunt salvați).

        Samarkand, un oraș vechi de 2 700, ca și Roma, ca și Babilonul, este solul din care copiii nu vor mai mânca niciodată pământ, ci își vor ancora și duce mai departe viețile, poveștile, sufletele pline de ulcerații. Poate vor uita, poate își vor ierta părinții care i-au abandonat. Poate. Câțiva dintre cei mângâiați pe creștet de Fatima vor lăsa nepoților, ca pe niște fotografii alb negru pătate de vreme și de neaerisire, poveștile îndurate. Și din acestea se va umple cealaltă jumătate de pahar al istoriei. Tocmai din acestea.

Copii pe Drumul Mătăsii (II)

Copii pe Drumul Mătăsii (III)

Related Posts

  • Copii pe Drumul Mătăsii (III)Copii pe Drumul Mătăsii (III) Pe medresele din centrul Samarkandului, turistul de azi, seren și neîndestulat de cunoaștere, descoperă simbolul trigrului, al căprioarei, al soarelui. Tigrul este elevul, căprioara – cunoașterea, soarele este profesorul. Habar n-am dacă Iahina le-a avut în vedere scriind cartea, deși […]
  • Copii pe Drumul Mătăsii (II)Copii pe Drumul Mătăsii (II) O distanță de aproape patru mii de kilometri, de la Kazan la Samarkand, o parcurgi astăzi într-o zi și jumătate. De o lună și jumătate a avut nevoie să ajungă la destinație, în sleitul 1923, primul tren de evacuați încropit ca o sorcovă (”ghirlandă”) dintr-o biserică ambulantă […]
  • Cafea cu o Zuleiha neașteptată (I)Cafea cu o Zuleiha neașteptată (I) În inima Cotrocenilor, unde altundeva dacă nu pe Louis Pasteur (38), s-a cuibărit, de puțină vreme, "La petite bouffe" *. O cafenea discretă privind, din colțul său de grădină - cu patru mese și un prici - spre străduțele largi, îmbrăcate într-o liniște boemă de sfârșit de iulie. […]
  • Cafea cu o Zuleiha neașteptată (II)Cafea cu o Zuleiha neașteptată (II) Sunt la mare. E aproape miezul nopții.  Plopii care mărginesc străduța paralelă cu faleza fojgăie ca o răpăială continuă. Au ceva tragic în zbenguiala lor cu briza mării. Încă nu mă pot obișnui cu muzica asta de fond. Acordurile anarhice de pe la terasele falezei se estompează. […]
  • ”Trebuie să devii cine ești””Trebuie să devii cine ești” ”Trebuie să devii cine ești.” Pare un slogan tocit ca o stâncă de mare, subliniat cu markerul roz într-o carte de dezvoltare personală. Dar nu. E din ”Copilul de nisip”, romanul lui Tahar Ben Jelloun, scriitor marocan, câștigător de Goncourt în 1987. Și are mai mult miez și sevă decât vă […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *