La un anume timp, după ce i se taie ramuri, tinere sau uscate, teiul își acoperă locul rănit cu niște buze cărnoase de scoarță ca o potcoavă. Face asta urmând logica unor maluri care se apropie până când rana devine doar o fantă – ca spatiul strâmt între două cortine prin care ies actorii la aplauze – apoi devine linie minusculă și cicatricea aproape că dispare. Rana devine una cu coaja teiului, amintire și, în final, cenușă.

Maria Stepanova, cu a sa ”În amintirea memoriei”* (hm, ce mai titlu! zice băiatul meu citind în trecere), se află (și prin asta întârzie coaja uitării să înghită rana memoriei) exact în momentul de dinaintea închiderii totale a urmelor, când încă mai poate vedea prin fanta istoriei de peste o sută de ani povestea familei sale de evrei ruși, așa cum îi este relatată de părinți, bunici, dar mai ales de urmele lăsate de stră-străbunici: fotografii, scrisori, obiecte, locuri în care li se mai poartă numele: arhive, muzee, străzi, carnete de partid, interior de verighete.

Stepanova, spre deosebire de ceea ce face orice copil, nu doar cotrobăie prin dulapurile, sertarele, portofelele care nu bani ascund, ci taine de suflet ale familei, dar și înnoadă un fir destrămat în mai multe zări, în mai multe fâșii de destine. Nodurile astea le numește ”noncapitole”.

Și face asta ca și cum ar avea la picioare un râu pe care îl străbate, când în amonte, când în aval,  sărind din piatră în piatră, încercând să-i surprindă/înghețe curgerea. Pentru a ne aminti de memoria lui. Acum e detectiv plecat să descopere cât mai departe în timp urmele strămoșilor – din asta ieșind cu rochia ruptă și pielea scrijelită de la ciulinii care nu iartă niciun petec de pă(mor)mânt; acum e eseistul versat care face punte între cele descoperite și contextul cultural/istoric al poveștii de familie; acum e observator al vânzolelii efemere a fotografiilor pe rețelele sociale; acum e martor/povestitor ale cărui turații începi să le simți mai apăsat spre finalul cărții, când calcă viguros accelerația unei stilistici ca o gravură pe monedă. Mission accomplie, căci sfârșitul cărții e începutul istoriei. Și al memoriei…

M-am simțit, citind cartea asta, partenera de joacă a Mariei Stepanova, care, în secret și în absența locatarilor istoriei, m-a chemat să probăm rochiile și pălăriile cu pană lungă ale străbunicilor, să le purtăm inelele, să dactilografiem stângaci la o mașină de scris Mercedes grea ca o piatră de moară, să ne vârâm nasul în caietul cu rețete de salate și torturi, în corespondența lor și să ne imaginăm, pentru când vom fi mari, povești de amor care să fie ca ale lor: ”și de atunci nu s-au mai despărțit niciodată”.

Am probat, și tare mi-a mai plăcut, obiectele străbunicii Sarra, medic cu studii la Sorbona într-o epocă (și meserie) dominată de bărbați, am măturat cu poalele rochiei străzile Parisului, care tropăia de neliniștea unui iminent prim mare război, am dat examene istovitoare și am stat, pentru cât ai clipi un an, la brațul amintirii trecerii lui Kafka pe aceleași străzi umblate de străbunica cea cu privire detașată și dârzenie demnă de începutul naiv și rebel al unei revoluții.

Și cealaltă străbunică ar fi putut deveni medic, dar de pe urma blândei Betea au rămas doar legenda și trasele unei vieți sovietice de contabil și o presupusă ”vie heureuse”,  adusă de o căsătorie timpurie.

Acolo unde istoria lasă goluri, ciulinii vin să le acopere, iar când o faci pe detectivul, tu, individ impregnat de conștiința celor de dinaintea ta, de religia ta, riști să ieși nu doar cu hainele rupte, ci și cu sufletul deșirat. Din ramura Gurevici din Herson a familei, după o ascensiune de succes, în douăzeci și cinci de ani, de la un atelier de reparat căruțe la una dintre cele mai mari uzine de unelte agricole, rămân doar niște pereți galbeni cu ochii ațintiți spre stepă, un nume de stradă, câteva documente seci. Până și cimitirul capitulează; se lasă năpădit de flora țepoasă iubitoare de vânt și sol arid.

Dincolo de frumusețea stiului și ineditul unei alte cărți despre evrei și pogromuri, țesute pe fundalul sovietizării, există ceva ce nu poți ierta prea ușor cărții ăsteia. Că te întoarce din drum, poate chiar te surprinde în momentul când îți postai a nu știu câta poză pe Instagram, ca și cum te-ar striga un necunoscut că ai pierdut sau lăsat ceva în urmă, și te pune să scormonești în propria-ți poveste de familie, printre propriile-ți fotografii șterse din care unii membri indezirabil au fost tăiați din cadru drept pedeapsă a memoriei (știi însă că au fost acolo, ai auzit povestindu-se despre ei, li se mai văd încă pantofii); cauți să vezi cu care dintre străbunici/ bunici semeni mai mult, ale cui gene le porți mai departe și cum le poți schimba cursul, dar, mai ales, cum le poți păstra memoria. Și transmite.

Ai putea chiar să te și înfurii, pentru că ce găsești  a fost ros între timp de nepăsare (chiar și a ta), așa cum cariile intră în lemnul ale cărui strălucire și legendă nu le mai poți scoate la lumină. E prea târziu. Coaja s-a întins acoperind locul.

De fiecare dată când duc la bun sfârșit o carte tradusă cu atâta frumusețe de Luana Schidu am gând pentru ea, ca o respirație de ușurare și întotdeauna de mulțumire, ca și când eu aș fi muncit cot la cot cu ea: ce bine i-a ieșit și de data asta! Mulțumesc, Luana, că-i dai minții mele atât de trainic și delicat de lucru!

P.S. Spre finalul cărții, de Paști, s-a întâmplat să vorbesc cu mama, de a cărei suferință mă amprentez de fiecare dată când mă aud cu ea. Printre plânsetele ei de suferință strecoară: … și a rămas acolo (într-un loc care nu ne mai aparție) prima mea mașină de cusut, un Singer, plătit din bănișorii mei munciți…. de ce nu mi-a adus-o nimeni?

*În amintirea memoriei, Ed. Humanitas, 2021, traducere Luana Schidu