A propos de drojdia naturala.
Mama imi spunea ca, pe vremea copilariei ei, painea se facea cu turte de malai. Desigur, nu exista drojdie.
Procesul incepea toamna, cand vinul incepea sa fermenteze. Se lua spuma rezultata in urma fermentarii, se amesteca cu malai si faina (ceva mai putina decat malai).
Se framantau turtele si apoi se puneau sa se usuce la soare, pe casa.
Apoi, odata uscate, se puneau in saculeti de panza si se foloseau cate 2-3 turte (cat chiftelele) la facut paine. Cand si cand, se intorceau ca sa nu mucegaiasca. Pâinea facuta cu turte crestea foarte bine. Era coapta în cuptor de pamant sau caramida.
”Cuptorul nostru era la intrarea in gradina, era facut din paie simple, presate bine.
Întâi, se adauga un strat de paie si se preau bine-bine. Peste paie, se punea pamantul amestecat cu apa, cam de 10 cm, si il lasai pana se usca bine. Apoi, se dădea foc la paie, si ramanea pamantul gol. Iarna sau cand ploua, prima grijă era să inveleasca cu ceva, un carton sau altceva, cuptorul.”
”Paine nu se mânca oricând, ca acum”, zice mama. ”Când, târziu încoace, după ce se duceau mămica cu tăticu duminica, la Obor, să vândă porumb, se mai întorceau cu câte o franzela. Era albă…. eram în al noulea cer….
La scoala ne duceam cu bobi de porumb, porumb copt pe plita. Aveam un fel de ghiozdan gris-negru, din carton , cu lemn pe margini.
Pâine se făcea doar duminica. O coceam în cuptorul de paie, dar nu foloseam lemne, ci coceni, după ce vaca le mânca frunzele. Aveam pâine aproape toată săptămâna.
Daca prindeam un colt de paine…..
După ce făcea pâine, se punea la păstrat pe o măsuță rotundă, acoperită cu prosoape. Pe atunci nu erau plastice sau folie. O tineam acolo, chiar daca se mai usca.
La baza era tot mămaliga.
Ce ramanea de seara, o foloseam a doua zi, dimineața. O frământam bine, puneam untură în tuci, o încingeam, puneam mămăliga și mâncam ”puricei”.
Cand se termina untura, mai foloseam ulei. În sat era fabrică și părinții mei duceau floarea soarelui și luau ulei. Dacă nu mai aveam floarea soarelui, noi, copiii, ne duceam la fabrică și furam miezul de floarea soarelui care se mai scurgea pe langă. Îl mâncam așa sau îl prăjeam.
Painea o luam la câmp. Când pleca taticu^ la plug, noi ne duceam cu o bucata de pâine si 4 oua fierte. Asta era tot ce mânca el pe toată ziua.
Seara, mai trăgea și câte o cană de vin și mai cobora și-n beci….
Slănină…. pâna la porcul urmator…..
Dimineata, mâncam ”colarezi” cu lapte. (Acum realizez de ce ne zicea mama, cand nu prea ne spalam pe la țară, că o să ”facem colărezi pe noi”.)
Taticu^ se trezea dimineața, facea foc cu coceni, mulgea vaca și facea colărezi. Colărezii erau, de fapt, faină stropita cu apa, amestecată, iar faina, iar apă, pana se faceau ca niste paste.
Când dădea laptele in fiert, îi cerneam ca să se scuture făina și puneam colarezii, dar făra zahar – că nu aveam -, ii presaram, mestecam, presaram, mestecam ca să nu se lipească între ei pana fierbeau.
Sau mâncam mamaliga rece cu lapte fiert.
Noi, fiind 5 copii, ne băteam pentru restul de mamaliga rămas în ceaun, peste care se punea lapte fiert. Pojghița aia era tare bună.
La pranz, mâncam fasole, ciorbă de zarzavat, ciorbă de cartofi, de ștevie. Țelină și morcov, cum e acum, nu prea aveam.
Carne…, duminica, când tăticu` tăia o găina. Dacă nu era acasă să o taie, mămica nu o tăia ea. Ieșea la poartă și aștepta să treacă vreun vecin. Dintr-o găină făcea două feluri: ciorbă si tocana.
Seara, mâncam lapte cu ramanea de la pranz sau caș.
Prajituri?
Ei, prăjituri! Prăjituri când făcea mămica cozonac, atunci erau prăjituri. (Paști, Crăciun, Înălțare)
Zahăr am văzut târziu, când era Costică mic (Costică e ultimul dintre cei 5 copii).
Zahar, țin minte, a făcut tăticu rost de vreo 4 kg. Era zahăr cubic. Ca să nu dam noi peste el, pentru că îl păstra ca să-i pună ”smoc” lui Costică, mămica l-a ascuns în scutece și l-a cusut.
Noi am dat peste el și l-am mâncat gol. Când a găsit ea scutecul rupt, mai erau vreo 3-4 bucăți. Ce să ne facă? ne-a certat și gata.
”Smocul” era 1 cub de zahăr pisat într-o cârpă curată și înmuiată în apă. I-l dădea să îl sugă, pe post de suzetă. Mămica ne-a alăptat până pe la vreo 2 ani și-am fost toți sănătoși.
Tăticu` se mai șubrezise. A murit la 73 de ani. 3 ani a fost ”concentrat” pe front. În mâna stanga i-a intrat o
schijă. I-a ieșit pe ailaltă. Mămica ne-a crescut o vreme fară tata.
Primea și pensie de veteran. Mămica a dus-o până la 94 de ani. N-a fost nicio zi bolnavă, da` nici nu-i lipsea păhărelul de vin, vin făcut de ea, de la masă. Da` și muncea…. Muncea pe rupte.”
In zona Olteniei, mama si bunica soacrei mele faceau drojdia de paine diferit. Și povestea lor e diferită…. 🙂 Dar o lăsăm pe altă dată. Azi, doar despre drojdia de prin părțile Brăilei.
Vara, prin iulie-august, cand se coceau prunele (deh! veșnicia s-a nascut la sat, cam la aceeasi vreme cu tuica…. 🙂 ) si spuma de la fructele fermentate dadea afara din butoi, se aduna, se mai adaugau olecuță de lapte covăsit, miere, otet, faina si sare. Se lasa la crescut. Se faceau turtele si zaceau apoi la soare, la uscat.
Cand se facea paine, se lua un sfert din turta si se punea la crescut cu putina apă sau lapte.
Cand mai ramaneau 2-3, procesul de reînnoire a stocului se relua. Se inmuiau turtele in apa, se adauga malai, faina. Se lasau la crescut pana dimineata, apoi se faceau turte si se puneau la uscat in jurul sobei.
Se pastrau in saculeti de panza.
P.S. 1. Zacusca la ceaun si foc de lemne, tot mama m-a invatat sa fac. Oooo, si ce zacusca! La fel și aluaturile: cozonac, plăcintă, pâine.
P.S. 2. Povestea de mai sus am redat-o nemijlocit, după spusele mamei mele. Cred ca au valoare de document. Bunicul dinspre mama s-a născut în 1910, soldat în al doilea război mondial, mama, în 1943.
Print 
PDF
