Să scuturi mărul în toiul iernii
De față cu mine nu citea niciodată ”Povești nemuritoare”, deși știa bine că mă prinsesem de ceva vreme. Trecuse de 60 de ani. Când reveneam la ei, după o săptămână de școală, dormind înghesuiți toți trei într-un pat cu gâlme cât ligheanul de mari (eu, la perete, la picioarele lor), îmi regăseam cărțile cu coperțile una într-alta. Le plia așa ca să le poată ține cu o singură mână; de celălalt ciot al stângii nu se putea folosi (din născare nu mai avusese material să continue creșterea brațului de la cot în jos, spre falange). Dintotdeauna, bunica dormea la margine, el, la perete. Ca să-l menajeze pesemne; sau era poate o obișnuiță păstrată de când alăpta cei doi copii (pe tata și pe Tita), și se trezea de câteva ori pe noapte. Nu-mi dădeam seama de ce-i plăcea să le citească și răscitească. Nu l-am întrebat niciodată. Dar, când îi ceream mere (eram capabilă să mănânc kilograme întregi și să arunc doar codița lemnoasă), în toiul iernii, îmi răspundea așa: ”Dumitrică, hai să-l scuturăm să vedem dacă ne mai dă niscaiva…” sau ”Să-l întreb dacă mai are.” Și aducea, din cămăruța din care băga lemne în foc (soba înaltă fiind în odaia în care dormeam), 2-3 merișoare, cu mici pete de stricăciune pe alocuri, zbârcite ca obrazul vrăjitoarei. Și, după ce mă amuzam așa, pofta de mere nu-mi scădea deloc. Mai ceream și el inventa de fiecare dată alt răspuns.
Una dintre poveștile lui, adevărate, pentru care ceream mereu ”bis” era asta despre cum le călcaseră rușii bătătura:
Să fi avut două-trei luni în acel 1944? La auzul zarvei din curte, din care răzbeau neînțelese bolboroseli opintite, răstite ca un ordin de atac, pe tata îl ascunseră sub pat într-o covată. Călcătura apăsată și strigătele de intimidare ale hoardei care năvălise în casă amușinând posibile amenințări, îl picară pe tata ca o ceară fierbinte. Începu să urle. Soldații ruși, brusc înmuiați poate de strigătele copilului, i-au făcut bunicii mele semn să-l scoată de acolo, nu-i vor face niciun rău. Mai apoi au cercetat atent acareturile și grajdurile vitelor. Prin semne, scurt și fără dubiu, au poruncit străbunicului, țăran brăilean înstărit, să taie degrabă o vacă. Când s-au așezat la masă, cerând vase de băut, bunicul le-a adus păhărele de țuică. ” Chto eta?”, i-a aruncat batjocoritor cel care părea comandantul trupei în râsetele sălbatice ale trupei. ”Davai stakán!”.
Deși îmi repetase povestea de zeci de ori, bunicul nu-și mai amintea cât a adăstat trupa (în satul din preajma Brăilei), adăpostită peste tot, în casă și dependințe; cert este că rușii i-au dat la plecare o țidulă din care el n-a înțeles mare lucru atunci, pe loc. Dar avu să priceapă următoarea dată, când o altă trupă de soldați ruși le călcă bătătura. O citeau și plecau mai departe, lăsându-i în pace.