Bach vorbește. Din vârful degetelor cu care este obligat deopotrivă să mulgă pe furiș o capră obștească, ca să hrănească bebelușul, și să scrie basme care să pună umărul la sovietizarea Gnadentalului, ștergând o promisiune istorică de autonomie a coloniei germane.

Și toate cuvintele înghițite vreme de ani se răzbună, țâșnind de sub creionul lui Bach ca apa dintr-un rezervor străpuns de o ghiulea: “filosoful mut de pe malul celălalt” furnizează conducătorului sovietic basme contra lapte pentru mica Anntche; sufletului gnadentalianului  în curs de sovietizare – “nu complexitate, ci simplitate și naivitate”.   

          În Copiii de pe Volga, Iahina e ludică; pare că ea însăși e prinsă în propriul joc. Și se joacă. Mult. Și bine. Și o face ca o patinatoare exersată, abia atingând luciul gheții. O joacă ca la carte, ordonată, cu intermezzo-uri istorice – o joacă reușită are și ea regulile ei, nu-i așa? Dă aparența unui basm din care iese cât să deschidă puțintel fereastra aburită de respirația  istoriei: acum trece trenul lui Stalin ca și cum ar zbura prin aer, deși expresul de Ural e gata-gata să-l “pupe drept în tampon”, iar el, conducătorul care are știinta unui război dus nu orbește și stupid ca alții, ci țesând meticulous o pânză de paianjen și cumpănindu-și mișcările, își întrepupe concediul și se îndreptă spre Moscova.

Reintră apoi în basm, jucându-se cu imaginarul colectiv și mânuind cartea istoriei ca o sabie cu tăiș de mătase.

          Germanii de pe Volga  – deveniți mai târziu unul dintre caii troieni ai lui Hitler – par un strănut al istoriei, scăpat din pieptul generos al unei împărătese ambițioase, Ecaterina II (prințesă germană), sub domnia căreia Rusia a cunoscut o expansiune fără precedent.

Dacă ai ocazia să stai pe malul Volgăi (foto dreapta: cu 12 ani în urmă, pe malul Volgăi, în regiunea Samara) și cauți cu ochii mijiți linia orizontului, vei fi de acord cu Ecaterina Cea Mare: imensele teritorii, odinioară pustii, de dincolo de necuprinderea  albastră a celui mai mare râu din Europa trebuiau populate, chiar și cu străini. Și primii la care probabil s-a gândit au fost compatrioții ei destoinici, gata să dea pe brazdă înțelenirea stepei, sensibilă mai degrabă la tăria plugului decât a vodkăi.

Istoria are întru câtva desfășurarea unei epidemii. De strănutul împărătesei s-a gripat, la o distanță de cât ai scoate un os de crap dintre dinți, el, conducătorul, motiv suficient de puternic pentru a-i “scărmăna pe nemți”, începând prin a descoperi nenumăratele rețele de spionaj  și agenturile germane. NKVD-ul lucra la foc continuu, aveau și material uman din abdundență: în URSS-ul lui 1938 trăiau un million trei sute de mii de etnici germani, posibili « germani absoluți », așa cum visa Hitler, care proclama « sângele mai puternic decât actul de identitate ».

Copiii de pe Volga ține promisiunea pe care Iahina a facut-o “scoțând” Zuleiha deschide ochii ca un prestidigitator un iepure din pălărie. De fapt, nu doar Iahina își ține promisiunea, ci și Luana Schidu, ale cărei traduceri sunt  deja pentru mine o garanție: Zuleiha deschide ochii, Plânsul lui Nietzsche, Zâtul, Tatuatorul de la Auschwitz, Incest, Foc, Pădrea întunecată etc. 

Și, pentru că Luana Schidu nu este doar un traducător a cărui finețe încep deja să o “miros” , ci și un om cu o căldură specială, redau mai jos un fragment din impresiile pe care i le împărtășeam, după ce parcursesem o bună parte din Copiii de pe Volga:

 “Sunt cu mâinile aspre de la treburile grădinii de zarzavaturi și flori, dar cu sufletul parcă mai plin și, deopotrivă, mai fragil. Deh, trăim vremuri derutante și, pe alocuri, destabilizatoare întru câtva. Am doar două preocupări cotidiene în perioada asta: îngrijesc casa și pământul din jur (sunt chiar pe buza Bălții Neajlovului, Călugăreni) și o citesc pe Iahina. Da, asta poate fi un colț de Paradis…E un tandem atât de potrivit…. Am ajuns la jumătate. Sunt chiar într-un moment de respiro al cărții. E dens textul. Trebuie mestecat și apoi digerat în tihnă. E un vibrato continuu. E multă culoare, orbitoare în unele momente, ca gheața de pe Volga. Îmi place fragilitatea aparentă a lui Bach. Imi plac pragurile  peste care, trecând forțat de împrejurări și evenimentele istorice, redevine. Îmi plac umbrele lui. Au lumină…. Iahina e mai ludică în cartea asta. Se joacă cu noi, cu propriile ei amprente culturale, familiale, poate. Patinează ca pe Volga înghețată de la fantezia basmului la realitatea fanteziei din mintea lui Bach. Cât despre traducere, acum am confirmarea: dacă Zuleiha a avut așa un succes în România, asta ți se datorează și ție. În bună măsură. Ai fațetat atât de elegant și discret  textul Iahinei!

Te îmbrățisez cu un mare mulțumesc pentru fericirea asta aparte pe care nu o găsești decât plonjând într-o carte care te absoarbe ca o Volgă învolburată, știind că sigur te așează pe mal viu și nevătămat. Cum voi fi fiind însă eu, cititor, când voi ieși din povestea Iahinei…, asta e deja altă poveste… :)”   

Prima parte este aici: Să iubești plutind deasupra fulgerului (I) 

Despre Zuleiha deschide ochii, prima carte a lui Guzel Iahina, am scris aici