“Hai sictir!” sau cum ajungi de la pâine la Pavlova…

Pe vremea cand presa descoperea ca printul Charles are o amanta, incepui si eu sa navighez firav – dintr-o farama de tara pe care Radu Tudoran mi-o creionase, inainte sa debarc, idilic – spre o meserie astazi pe cale de disparitie. Desi necoapta (la mijloc, cumva ca paine din imagine…), niste oameni au avut incredere sa ma invete ceva ce n-am mai regasit in totalitate nici la facultate. Intai am invatat sa dactilografiez, cu 2 degete (ca si astazi), pe o masina de scris cum cred ca se gasesc mai degraba la muzeu, apoi sa fac corectura pe text, pe metri intregi de hartie, sa raspund la scrisorile cititorilor, sa fac traduceri din reviste frantuzesti. Toate astea rand pe rand, etapa cu etapa, fara sa ard niciuna. Primul articol tradus a fost despre Camilla Parker Bowles. Pe vremea aceea, ziarele nu aveau rubrici culinare….

Cu toate astea, sotia domnului profesor Moraru – intruchiparea mâinii destinului pentru mine – facea cea mai buna zamă de gaină cu tăiței de casă, asa cum n-am mai mancat niciodata, niciunde.
Din punctul asta, evolutia mea profesionala se leaga de paine; de painea pe care o mancam, rece si proaspat scoasa din… frigider, cot la cot cu redactorul sef, admiral om si gazetar, care-mi dicta, in sala operatoarelor text, la calculator. Mancam si scriam…Visam nepermis sa o intrec pe Oxana cea dibace, cea mai tanara si rapida dactilografa. Scriam si salvam…
Dar cand painea nu-ti mai place, cauti cozonac… Asa ca i-am spus redactorului sef ca vreau sa scriu, sa fiu reporter.
– “Bine, mi-a zis, iesi in strada si scrie ce vrei.” Da` ce vreau????!!!!???? In mijlocul oceanului de m-ar fi aruncat si tot mi s-ar fi parut mai usor….
Si-am iesit ca-n poveste: incotro am vazut cu ochii. Cred ca-mi dadusera si un reportofon in ale carui butoane ma incurcam precum un țânc de 2 ani care nu nimereste degetele manusii.
Asa cum betivanii au un Dumnezeu, tot asa si incepatorii, si entuziaștii. Am avut atunci cea mai clara dovada. Ca aspirant in ale gazetariei, nu e nimic mai angoasant decat sa te intrebi cotidian (de atunci, intrebarea nu m-a parasit niciodata): ”Astazi, despre ce scriu?”
La statuia lui Stefan Cel Mare si Sfant se adunase un grup de studenti teologi basarabeni sa protesteze impotriva amestecului Patriarhiei Moscovei in treburile interne ale proaspăt reactivatei Mitropolii a Basarabiei. O epopee care avea sa se intinda – ulterior, reintorcandu-ma la matca, in lipsa mea (intre timp, devenisem studenta la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Bucuresti) – pe 10 ani. Abia in 2002, ca urmare a unei hotarari CEDO, Mitropolia Basarabiei avea sa fie recunoscuta si admisa oficial ca entitate de sine statatoare.
Un evenimet din care am extras gazetaresc toata seva, atat cat m-am priceput atunci sau aveam senzatia ca ma pricep…, ajutata si de cei mai buni gazetari pe care Basarabia ii avea la momentul acela. Cert, ca orice om cu constiinta propriei valori, greu se putea gasi, intre doi redactori mari (vezi, aici n-ar fi trebuit sa pun adjectivul mari; adjectivul este marca jurnalistului schiopatand…), consensul in privinta unei biete apozitii pe care o strecurai in lead-ul unei stiri. Apozitie care ma trimise de la Ana la Caiafa si-mi căli rabdarea de otel.
Si cum Dumnezeu n-are culoare, am avut apoi norocul scrierii unei alte stiri preluate si de alte canale, dovada vie ca ziarist esti 24hdin 24, pe cand inginer, doar de la 9.00 la 18.00. O studenta de culoare, zarita intr-o dimineata fada, genul acela de dimineata care anunta, aparent, o zi searbada, mi-a nascut curiozitatea sa aflu cati studenti de culoare existau, la momentul acela, in Basarabia. In afara de dimineata aceea diluata si studenta de culoare, imi mai amintesc nelipsitul meu pullover rosu, facut dintr-o lana foarte subtire, usor intepatoare, dar foarte calduros. Desi se rarise pe la subsuori, imi placea mult. Il primise mama, dupa Revolutie, in plin entuziasm si sustinere prieteneasca, cand statele din jur trimiteau Romaniei ajutoare. In parte, ca si pulloverul meu, erau haine second hand, dar de calitate…. Calitate nemteasca.
Iar vin si zic, cand nici cozonacul nu-ti mai place, cauti mousse de ciocolata. Lucru pentru care trebuie sa omit mai multe etape cronologice (nu-i locul lor aici) si sa revin in acest cincinal cand, cu la fel de mare entuziasm adolescentin, am pornit scrierea unui blog in care – eram aproape sigura ca voi reusi – sa adun cat mai multi oameni carora sa le insuflu dragul de sport, de miscare.

(De aici, zice cel mai aspru critic al meu, sotul, lucrator de la 9.00 la 18.00 😉 , am rupt povestea inceputa atat de frumos… Deh, rigorile spatiului pe FB.)
Si-am reusit…. Un blog de sport, un blog de nisa, pornit in momentul cand doar cainii si 2-3 oameni alergau in parc, a reusit un record de audienta. Ca om care asudeaza cu fizicul, care mai face si pasi de balerina in ale scrisului, cum sa nu te mandresti cu 1 000 de cititori pe un anume articol. Care? Cred ca deja ati ghicit! Sau, cel putin, ati intuit. ”Mousse de ciocolata dietetic” …. Nu despre cum sa faci corect exercitiile pentru abdomen, nu despre cum sa scapi de colacei, nu despre cum sa iti cresti masa musculara, nu! Despre mousse, fratilor, despre mousse….. Culmea blogului de sport!
D`aia zic acum timid si temator, daca nici mousse-ul n-o sa-mi mai placa, ma intorc la paine ori la o Pavlova?
Dar cum stiu sigur ca nu rezerva anul ce rezerva ceasul, sa ne bucuram in tihna de ceasurile care vin in dar, Longines sau orice alta marca va place….., ca poate nu-i asa coada ca la Pandora….
La multi ani! Sa fie bine si cu paine, si cu cozonac, si cu mousse, si cu Pavlova! Sanatosi sa fim!
P.S.1 Sper ca n-ati uitat sa mai treceti si pe la blogul meu (care nu mai stiu daca e despre sport sau mancare…) www.dumitra.net
P.S.2 Nu ma supar nicidecum daca, la poza asta, veti comenta precum a facut-o deja o doamna la un articol de-al meu, distribuit de o prietena: “Hai sictir!”