”Cât de important e zâmbetul pentru dumeavoastră?”

”Mai așteptați, vă rog, 30 de minute, domnu` doctor are pacient; între timp, completați  fișa asta.” îmi zise recepționera de la o clinică cu verde pe fundal; rochia scurtă și rărită ușor pe șolduri, învolburată în jurul taliei de un volănaș minuscul, de un  roze somon anemic, lăsa să i se vadă fără opreliște coapsele sănătoase, ca de basarabeancă bine hrănită.

Luai fișa, care părea mai degrabă un mic interogatoriu întins pe 6 pagini, iar prima întrebare ”Cât de important e zâmbetul pentru dumeavoastră?” mă lovi exact în circumvoluțiunile gândirii, aruncându-mă pradă unei dizertații interioare la limita proustiană:

Ce să le răspund mai intâi? Câteodată mult, câteodată puțin, câteodată enorm, câteodată o viața? Și cum să încapă toate astea pe un rând?

Să le scriu că primele zâmbete, din acea etapă de copilărie pe care mi-o amintesc, mi-au cauzat niște mușcături zdravene de obraz din partea unei sătence, româncă get-beget, cu dinții de aur (c-așa era moda), căreia îi plăcea că eram ”zâmbată”. Mușca din obrazul meu cu o poftă de parcă îmbuca din singurul măr fraged al planetei. Amprenta dinților ei mari și tăioși îmi rămânea crestată în obraz câteva minute, vreme în care, tot frecându-mă cu mâinile murdare încercând să șterg urmele de salivă, mă întrebam dacă nu cumva o să țâșnescă sângele. Ceva mai târziu am învățat să mă apăr: ori mă încruntam, ori o luam la fugă – să nu mai dau nesătulei poftă de zâmbet!

Stomatoloagei, care mi-a scos din gingie incisivii intrați ca-n brânză în urma unei extravaganțe copilărești pe tocuri, soldată cu prăbușirea într-o piatră, nu cred că i-am mai putut zâmbi atunci. Dar faptul că mama îmi pusese la repezeală o basma de-a ei pe cap și fuga la spital cu mine, a părut s-o înduioșeze suficient pe doctoriță încât să exclame: ”Mânca-o-ar mama pe ea de frumoasă!” M-am simțit ușurată, măcar nu m-a mușcat de obraz.

Aș putea să le scriu despre poemul chinezesc pe care profesoara mea de franceză – o brunetă mignonă, calmă și caldă, tipul perfect al profesoarei dedicate, grație căreia am aflat înaintea multor adolescenți proaspăt ieșiți din comunism  gustul pateului franțuzesc de castane – mi l-a scris pe coperta caietului în ultima oră particulară de franceză. Zâmbetul ei discret dispăruse atunci, doar ochii aveau o strălucire sticloasă, ca oglinda unui râu limpede: ”Un zâmbet nu costă nimic, dar dăruiește atât de mult…..”. Franța am iubit-o datorită ei! Ce bucurie când am regăsit acest poem la intrarea în gradinița copiilor mei!

Poate că ar fi mai portivit să le scriu că, de multe ori, dispariția zâmbetului de pe chip îmi atrăgea priviri insistente și întrebătoare din partea profesiorilor – semn că ceva nu era de bine cu mine. Aveau nevoie de feed-back, iar acesta se încrunta.

Sau să le spun că de-a lungul acelor ani de corporație am văzut multe uși deschizându-se în fața celor ce zâmbesc sau dimpotrivă? Dar nici asta nu încape într-un rând.

”Il (le sourir) ne dure qu`un instant mais le souvenir en persiste parfois tout une vie” – asta e, ți-l amintești toată viața!

În final, am întins domnișoarei în rochie de culoarea somonului spălăcit, afișând o neliniște tinerească, fișa completată parțial.

Dacă m-ar fi întrebat, eram pregătită să-i spun categoric că răspunsul meu la întrebarea ”Cât de important e zâmbetul pentru dumeavoastră?” nu poate încăpea într-un singur rând. Slavă Domnului că nu m-a întrebat, poate nici n-a observat; a răspuns imediat, cu o amabilitate rece, unui apel telefonic: ”Alo! Bună ziua, clinica X, sunt Y, cu ce vă pot fi de folos?”.

P.S. Daca astazi nu ai timp de sport, macar zambeste! Zambetul este rezultatul actiunii a 17 muschi, ceea ce inseamna, la nivel neuronal, peste 25% din inervarea totala a corpului. Iar daca zambetul se transforma in hohote de ras, iti pui la treaba si musculatura abdomenului.
Singurul inconvenient al zambetului permanent este aparitia ridurilor de expresie. Eu mi le asum! Sunt deja de partea cealaltă a timpului…..