Cochetărie

Ninge luminos și ea își pune bunda din blană de oaie, rigidă ca un carton, a cărei față din diftină, cu o bordură de piele pe piepți, deveni, în ani de frecuș, gri lucios, unsuros. O piesă de mobilier ca oricare alta. Ar sta în picioare și singură, neproptită. Să o închidă cu copcile ”moș și babă”, i-ar sugruma trunchiul care, în ultimii ani, se lățise mai degrabă și, paradoxal, se îngustase. Privită dintr-o parte, n-ai fi zis că-i grasă Sânii, apoși ca o perdea lăsată până la brâu, stau lipiți – ba parcă-i intră în piele – ca o cămasă de corp. Piele peste piele. Grăsimea glandelor mamare s-a topit, lăsând-o singură acasă cu pielea întinsă ca o rufă pe culme.

Își trage bunda peste pieptul turtit, își așază, trecând cu palmele peste, cutele fustei susținute de un elastic la mijlocul trunchiului. De ce să se atârne? Că talie nu mai are. De aceea o și ridică la intervale dese. Șterge reflex, desenând un contur alungit, colțurile gurii cu mijlociul și degetul mare. Dă de un ciot de fir gros, scăpat pensetei și oglinjoarei cu marginile festonate. Îl zgândăre tatonat și-i dă pace. Dezleagă basmaua. Părul, într-o nuanță nehotărâtă de gri-negru, pare una cu pielea capului, fără îndoiala beneficiul major al spălatului la două săptămâni și al datului cu gaz în caz că….

Desprinde pieptănul curbat ca o dantură de argint. Părul lins și gazos, eliberat dintre dinții fini ai pieptănului cu funcție și de clamă, coboară pe umeri. E urgent să-l reașeze, deși nici nu fir nu stă anapoda. Ambele mâini adună strâns pensulica asta de păr cuminte, care niciodată nu cred să se fi răzvrătit, plecând de la obraji, urcând spre frunte. Se împreunează în spatele capului și se țesală alintat de două, trei ori pe toată lungimea. Trece domol pieptănul-dantură de la rădăcină până la vârfuri.

Dinții mușcă plăcut din pielea capului, masând-o. Repetă asta de două-trei ori, fața brăzdată de o liniște fulgurală. Cu dreapta prinde coada de la rădăcină, o răsucește după arătător – o dată, de două ori, de trei ori – lipește moțul de cap, apoi înfige (în chip de clamă) piptănul la mijlocul coculețului. Niciun fir nu mișcă-n front sau pe frunte. O leagă la loc, creând două pliuri spre interiorul tâmplelor pentru ca basmaua să nu stea streașină, ci cât mai lipită de cap.

Se așază ca un nepoftit în casa altuia pe marginea patului înalt. Plapuma, ca un strat de zăpadă călcat neuniform, stă ca o clătită rulată. E lipită de peretele îmbrăcat într-o carpetă pre-epoca ”Răpirea din serai”. Cuvertura țesută la război pe când era tânără – vocea-i răsuna de cântec hăt, peste 20 de pogoane – nu ascunde gâlmele făcute de arcurile rupte și îmbâcsite ale saltelei. Simte scândura marginii și se trage mai spre spate. Picioarele abia dacă mai ating covorul spălăcit și urzit cu praf.

Țărâna podelei, de la atâta călcătură, se macină mai fin ca făina și se întrețese în covor. Uneori, când se împiedică din cauza picioarelor care, ca niște vite obosite de cărăușie, refuză să se ridice, se împiedică ridicând covorul cu un nor dens de praf care plutește prin odaie ca mirosul stătut de noapte. Unește mâinile-n poală.

Mijește ochii în depărtare, focalizând peste milieul televizorului pus în dreptul ferestrei. Se trage ușor, când spre stânga, când spre dreapta, să zărească mai bine curba șoselei. Ba, din când în când, sprijinindu-se de pat în nodurile degetelor, își înaltă capul ca un popândău.

– Aia cine o fi, fă fată? O fi a lu Perianu? Ia uite ce mers bățos are. Ce-o fi având în mână. Pesemne că pâine. S-o fi dus la brutărie. Aia mică o fi nepoată-sa? Ai?

Liniștea în odaie e ca o apă neîncepută. În răstimpuri, scoate un sunet care nu e nici sughiț, nici oftat, ci un soi de frână, o gimnastică a limbii ajutată de dinți, deși îngălbeniți, încă întregi, fără lipsuri, și amplificată de gâtlej. Degetele întrețesute în poală, cele mari, cu unghii brăzdate de striații, se aleargă unul pe altul într-o frecare și suprapunere ca două rulouri care se rotesc continuu.

Murmură cu buze mărunte și încruntate ceva inaudibil, apoi o auzi repetând câte un cuvânt nou, ițit ca vârful ierbii, cine știe cum, din iarna grea a bundei ei. Devine mantra zilei. Când îl murmură, când îl rostește cu voce ușor crescută. Iar cuvântul ăsta misteros îi umezește ochii și-i stoarce două transparențe, din senin, care i se prelungesc până se unesc cu bărbia. Privește fix și abstract pe fereastră. Ninge luminos și blajin. Cuvântul sapă în ea.

Va continua. Sper…