A ∈ (aparține)… Cui?

Adus ușor de spate, intră planând cu privirea peste sală cum ai căuta un ceas de perete să afli ora. Pășește mic, măsurat, netezindu-și cu aceeași mână capetele gulerului descheiat. E conștient că mișcările lente și privirea care nu fixează pe nimeni și nimic ne lăsă să-i studiem în voie costumul kaki deschis, fără cravată, vesta închisă la toți nasturii și pantofii bej, bot de rață.

Își trece mâna peste barbă și nu râde deloc, cum facem noi, cei vreo treizeci, în cor, când Chirică, cel mai tupeist și cel mai bun la matematică, îl salută: ”Săru`-mâna, părinte!” Vâră o mână în buzunar; cealaltă a pornit să pipăie creta pe buza tablei. Se întoarce molcom, cu tot corpul, ca și când un corset i-ar imobiliza gâtul. Dă să răspundă, dar se răzgândește.

Îmi mușc buza. Sângele sărat-acrișor se scurge printre dinți. Semnul meu de maximă concentrare și frică. El ajunge la mijlocul tablei perfect curate. Am un presentiment anapoda, stomacul mi se strânge ca ața pe mosor, doar nu ne dă test din prima…

Dacă până acum mi s-a părut lent, în clipa asta chiar se mișcă cu încetinitorul.

Stânga vârâtă ștrengărește în buzunar (uh! e mai uman așa, asta-i mai diminuează aparența de sihastru aterizat din înalt într-o clasă de-a noua dintr-un liceu industrial), începe a scrie. Creta pârâie, scârțâie cu un efect microfonic, seamănă cu strigătul din interiorul meu emaciat: cum, naiba, poți să ne faci asta din prima oră de liceu?

Existența noastră se topește. Devenim o mâzgă în zare. E doar el cu tabla. Scrie, cât o lungime de antebraț, un A. Nu mai respiră nimeni. E ca la treatru în plin climax. Doamne, îi ia o veșnicie să pună linia aia la mijlocul literei…Și bang! vine asta: ∈. Semnul lui ”aparține”. Nu mai am dubii, e clar. Ne-o face…

Prima oră din viața noastră de liceu.

Pe tablă atât mai apuc să văd: A ∈ (aparține). Inima-mi bubuie. N-o mai pot struni. Am plumb peste ochi. Aproape că-mi vine să plâng. Răsfoiesc în minte materia de clasa a opta. Formulele, exercițiile care încep cu A ∈ s-au evaporat ca lichidul roșiatic stors din puricii de acvariu pe care îi adunam verile cu tata, umblând prin mâlul apelor stătute din împrejurimile Brăilei.

Nu mai știu nimic. S-a șters totul din anul trecut, a rămas o negură în loc. Îmi amintesc doar profesorul, care era și directorul școlii, tovarășul Coman, care dădea fără deosebire, fată, băiat, asta nu conta pentru el, castane în cap. Zece minute după te frecai continuu să se niveleze locul.

Noroc că stau în prima bancă, rândul de la fereastră, cu cea mai bună dintre fete la matematică, Mirela Necșu. Sper să mai pot arunca cîte un ochi pe lucrarea ei. Dar nici pe ea n-o mai simt alături. Senzația că mă duc la fund. Apa-mi trece de două palme deasupra capului. Văd lumină undeva sus, dar nu mai am aer. Mâlul mă aspiră ca o ventuză. Dau frenetic și haotic din brațe ca să ies cu nările deasupra apei.

Aud din nou creta scrijelind tabla. Totuși nu pot să mă uit. Număr în gând, după ∈, încă cinci semne (litere? cifre poate?). Zgomotul cretei lăsate jos. Se aude primul forfot al clasei, primul respiro de după tăcerea asta de un veac, cu răsuflarea tăiată. Cineva scapă pixul pe jos. Colega mea tușește. Prind curaj. Ies și eu din apa tulbure a minții mele care nu mai știe și pace formulele de clasa a opta.

Coșmarul meu dintotdeauna, că am examen la matematică și că îl pic, cred că de aici a pornit.

Profesorul se depărtează de tablă. Stă rezemat de fața catedrei și ne privește pe toți în ochi pentru prima oară de când a intrat în clasă.

Și tot pentru prima oară, cu voce scăzută și egală, glăsuiește: ”Mă numesc A∈VOAIE (moment în care arată cu degetul spre tablă la ceea ce crezui eu că-i un început de formulă matematică și de test).

Și, da, sunt părinte a trei copii”.

Cea din dreapta mi-s eu, ultima clasă de liceu.