Adidașii, acordeonul și Revelionul

Nu și-a zis niciodată lăutar. Deși cânta la nunți cu aceeași iuțeală cu care tăia, de prea puțini întrecut, beregățile porcilor de Crăciun. Avea degete scurte și groase. Asta-l ajuta mai mult să înfigă cuțitul în porc, precis și adânc, după ce-l alerga bine pentru ca inima animalului să pompeze iute sângele în afara arterelor imediat ce era tranșat, decât să-și miște cu grație buricele pe claviatura Weltmeisterului.

Și totuși, avea o agerime care compensa lipsa de suplețe a falangelor; și mai avea și voce, grosă, guturală, pe lângă ușurița cu care fura meserie de pe la lăutarii bătrâni. Nu știa notele, nu s-a obosit să le învețe (ar fi fost o pierdere de timp, câtă vreme avea public de cămin cultural fără pretenții), dar valsa pe claviatură fără să o privească.

Muta dreapta când pe clapele albe, când pe cele negre, în timp ce buricele mâinii stângi nimereau fix bumbii negri cât capătul de creion al bașilor, burduful lăbărțându-se ca un evantai mai să se frângă.

Figura i se preschimba în toate chipurile, după cum o cerea cântecul. Mijea ochii când era de dor și jale, scuturând legănat din cap, făcea complice cu ochiul când zicea cum i-ar mușca neica tâțișoara ei sau c-a iubit o sută și-a rămas cu una.

Refrenul îl lățea sau improviza cu ranga-tang, ranga-tang, ranga-tang, ranga-tang. De altfel, așa și începea uneori cântarea, cât să se încălzească și să-i vină inspirația.

Până să pună acordeonul în cui și să-i placă mai mult compania spirtoaselor decât a Weltmeisterului mai bătrân decât tată-su, cânta cu o bucurie molipsitoare, explozivă. Cânta până răgușea și se înroșea ca focul. Cu patimă.

Râdea cu toți dinții îmbrăcați în argint, iar ochiul acela de sticlă, albastru sau negru – că nu știai care nu-i al lui, din născare – devenea mai prietenos, mai puțin straniu și apos.

Îl căpătase de mic, ai fi zis că așa era din naștere, dacă n-ai fi știut toată tărășenia. Cum tată-su se născuse cu un ciot în loc de mâna stângă, ar fi fost de înțeles dacă și el ar fi venit pe lume cu un ochi negru și celălalt albastru.

Se băgase în odăița de unde ăi bătrâni alimentau cu lemne soba mare, cât un perete, ca să zgândăre mâțele. Ațâțate de joc și, cum în întunericul acela singurii care luminau erau ochii lui de copil, o mâță îi trase o labă peste cristalin și-l lăsă cu mingea ochiului zdrelită și complet fără vedere.

După trăsăturile familei, era clar că ochiul teafăr era negrul, cel albastru-spălăcit, rămas pe vecie nemișcat în orbită și privind în același punct fix, era cel pus de medici. Purta mai tot timpul ochelari de soare, așa că era greu să distingi ceva ieșit din comun.

Cântând, ochii i se lipeau, în timp ce dinții argintii, de pe urma cărora era să dea colțul, îi luceau ca globurile de brad.

Se auzise că în satul nevesti-sii venise un dentist tânăr. A luat-o pe bicicletă, că și ea avea măsele și dinți proști, care trebuiau scoși sau îmbrăcați, a pus-o în fața lui, cu curul pe bara subțire ca brațul ei, picioarele atârnându-i pe o parte, și-a pedalat vreo douăzeci de kilometri până în satul ăsta cu gară și cabinet stomatologic.

Dentistul, care nu i-a plimbat șase luni, de câte două ori pe săptămână ca acum, a făcut treaba dintr-o singură bucată. I-a scos și i-a îmbrăcat măselele și ei, și lui. Mai puțin una.

După ce i-a scos-o, a dat cu vata înmuiată în spirt peste locul de unde a extras-o. I s-a părut că agață, că o fi rămas pesemne un ciot, și-a scormonit, fără nici o anestezie, până i-a spart sinusul. Îl făcuse privighetoare. Se ținea cu mâna de nas și fluiera, suflând aerul pe gură, ca privighetorile.

Măcar atât i-a zis: La Brăila nu te las în halul ăsta. Vă duc pe amândoi la București, la cei cu care am făcut pregătire.
Nu știm dacă înainte de asta s-o fi înfipt și în beregata dentistului-măcelar, că era la fel de iute la mânie cum îi erau degetele pe claviatura Weltmeisterului sau pe cuțitul de înjunghiat porci.

Două săptămâni, într-un spital din spatele gării, avu gura țesută cu sârmă. N-a deschis-o, n-a suduit, n-a cântat, n-a mâncat. A băut cu paiul printre zăbrelele de sârmă zeamă strecurată.

Arențaș, dentistul-măcelar, a rămas să profeseze în sat, dar de-acum avea ceva mai multă experință cu vata care se agăța de colțul măselelor de minte. Și, probabil, s-a învățat și el minte.

Dinții ăștia s-au dovedit de neclintit, chiar și în cele mai aprige bumbăceli sau când sărea direct de pe casă pe pământ, ca să-și salveze nepotul din mâinile lui Bâju, care-l cam scărmăna pe-ăsta mic.

Bâju scăpa doar cu o urecheală zdravănă; trebuia să se-ntoarcă la pus cartonul pe casă, altfel s-ar fi răcit smoala. Norocul lui Bâju…

La fel i-ar fi urecheat și pe-alde Enache de veniseră cu capra și-o speriaseră zdravăn p-a mică, a treia lui fată. Erau înțoliți în cuverturi colorate, dansau gheboșat bătuta pe loc și păcăneau din două lemne în chip de gură: Ța ța ța căpriță ța/Te-am adus din Africa…

Așa a învățat și ea că, înainte să ieși pe ușă, iei colb de pe tocul pantofului și te mânjești pe frunte, ca să nu te ajungă răul, deochiul sau sperietura.

I-ar fi urecheat pesemne și p-ăștia, dar era plecat să caute cercuri de butoaie. Le meșterea iarna în atelierul din coasta casei, ca să aibă ce vinde vara și toamna.

Că un butoi nu se face ca un ciorap, două pe față, două pe dos, la gura sobei, în miros de gutuie copată. Lemnul e ca fata mare, vrea atenție și timp ca să iasă femeie bună din ea. Tai lemnul, dai la rindea, potrivești cercurile, pui apă să se umfle, să închidă porii. Chestiune de migală și de durată.

Dar butoaile se vindeau. Era o muncă rentabilă. Viața îl învățase bine asta: că trebuie să schimbi macazul la timp, fără să te uiți în urmă, ca să poți hrăni cele 7 guri. Cântările le făcea doar duminicile și, când îl mai apuca, seara, de obicei, când cele mici se zbânțuiau după cum le cânta.

Gene de țigan n-avea, ca să justificăm facil înclinația naturală spre lăutărie. O privea mai mult ca pe o afacere decât ca pe o vocație. Nici nu credea în așa ceva. N-avea timp și nici nu prea știa, la drept vorbind, ce-i aia și dacă te ține sătul pentru toată viața.
Ba, chiar din ițele cele mai îndepărtate ale familiei, erau mai degrabă albinoși și cu ochii de forma chiutorii de palton.

****************************************

Mama își lega la ceafă broboada groasă, trecută mai întâi pe sub bărbia care începea să capete două cute ca două valuri domoale la malul apei stătute.

Fierbea apă într-o cratiță care ocupa toate ochiurile aragazului. Butelia trebuia să fie încărcată; o alta aștepta schimbarea, când prima avea să se consume repede.

Rețeaua orașului furniza doar apă rece; de boiler nu se aflase, iar pentru o zi întreagă de stat în frig și zăpadă și făcut du-te-vino între bucătărie și curte, era nevoie de albii întregi de apă.

Numai să speli șoriciul, după ce era pârlit bine și ferchezuit ca un obraz proaspăt ras, îți trebuiau găleți întregi de apă fierbinte. Turnam cu ibricul în timp ce el, cu degetele-i scurte și groase, fără mănuși și încovrigate de frig, freca cu lama cuțitului fiecare centimetru până ce șoriciul devenea subțire, neted precum coala, catifelat, fără pic de asperități. Se lăuda cu asta, că-i iese cel mai bun șorici, moale și curat.

Fuioare mai întâi negre, gri închis, gris deschis, crem și apoi albe cădeau pe patul ușii pe care se afla animalul în scurta lui trecere spre mațele noastre. Apa le dilua și se amestecau cu roșul scurs din beregată.

Partea cea mai grea era să răzuie ”adidașii” și încrețiturile urechilor, să scobească cu vârful cuțitului fiecare pliu, până ce ieșeau albe-albe. Și iar alte râuri de apă fierbinte, alte albii curgeau de peste tot.

Urma tranșarea, momentul când aburii animalului, și poate chiar duhul lui, se eliberau în vălătuci; mâinile ni se mai încălzeau de la căldura matahalei pe care o luam în brațe, pe bucăți, și o plasam pe masa din bucătărie.

Întâi pleca, într-un lighean de tablă, capul din care ieșeau aburi ca dintr-o gură de canal (ultimele – intestinele). Apoi tata îi spinteca trupul de la gât până la coadă. Mama trecea la bucătărie, lepăda broboada și rămânea într-un capot cu mânecă scurtă și desculță. Toate ușile vraiște, covoarele date la o parte să putem călca încălțați. Era frig. Nu și pentru ea.

Punea între timp pe foc crațita pentru pomana porcului, pe care tot ea îl creștea, ca în fiecare an, cu porumb și cu resturi rămase de pe la mesele bolnavilor din secția de chirugie a spitalului județean.

N-avea nicio o semnificație pentru mine momentul ăsta – barbar i-am zice acum – de trudă istovitoare și frig până-n măduvă, în afara de aceea că, cel puțin șase luni, n-aveam să ne mai trezim din viul nopții ca să stăm la cozi pentru un bulgăre de carne și gheare de pui. De cozile pentru lapte și iaurt acru ca iasca nu ne mai scutea însă niciun porc.

Crăciun fericit și îndestulător pentru suflet și minte!

Related Posts

  • Kale: o leguma ultimul racnetKale: o leguma ultimul racnet Kale  nu este o noua stea a Hollywood-ului, ci a pietelor din SUA.  Are frunzele asemanatoare cu cele ale hreanului.  Este o legumă folosita inca din antichitate, în epoca romană, si resuscitata in zilele noastre. Este la mare moda in Statele Unite, unde toata lumea ii clameaza […]
  • Tapas a la Facebook (IV)Tapas a la Facebook (IV) Salutare! La multi ani! Va doresc ca ăsta sa fie anul in care "rezolutia" aceea sa se indeplineasca cu desavarsire! Ma bucur sa va regasesc sanatosi. Cum stati cu silueta dupa sarbatori? La mine e cam asa (foto dreapta): P.S. In intampinarea frumoasei (sic!) varste de 45 (asta-mi […]
  • Pisica lui Schrödinger. A fost sau n-a fost amor cu finalizare?Pisica lui Schrödinger. A fost sau n-a fost amor cu finalizare? Unul dintre profesorii mei din facultate, care n-avea niciun chef să o facă pe simpaticul (e în lista mea de prieteni FB; vă salut, domnule profesor!), dar cu metodă eficientă de lucru cu studenții, zicea așa: ”De la Burebista-ncoace, cărțile din cărți se face și ziarele din reviste.” […]
  • De unde ne luăm proteinele vegetaleDe unde ne luăm proteinele vegetale Pentru o persoană cu preocupări sportive și de construcție a masei musculare, aportul optim de proteine stă la temelia tuturor eforturilor. Pentru omnivori, sursele de origine animală sunt arhicunoscute și foarte la îndemână (carne, peste, ouă, brânzeturi, lactate). Pentru vegetarieni […]
  • Podgoriile Drăgășanilor – geometria vinuluiPodgoriile Drăgășanilor – geometria vinului Si Zamolxe, oricât de sportiv ar fi fost, tot s-ar fi odihnit duminica. Azi, doar o povestioară  oltenească, de familie - iertată să fiu pentru asta! Cu Tămâioasa de Drăgășani, prin `68-`69, putea rivaliza doar Dobrin. Marele dribleur Dobin, care fusese invitat cu F.C. Argeș la […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published.