Apus de săpun

Lilica Stănescu era vânzătoare de bilete la Agenția CFR de pe Brezoianu. Câtă vreme nu se lua la harță cu bărbată-su și începea să înjure ca pe islaz (strecurând totuși și câte un ”dragă”, pentru urechile necoapte), lăsa impresia unei mari doamne care se spăla cu Palmoliv și Fa-ul primite ca ”atenție” de la străini. Și fuma Kent. Nea Valerică, fost boxeur, riposta și el, dar nu era nevoie de prea mult efort pentru vreun ochi vânăt. În plus, ”munca” de convingere obștească era cu mult simplificată de efectul tăriilor ”din afară” pe care tanti Lilica le primea (și servea) cu zâmbetul siropos din care singurul dinte frontal ieșea ca un ghimpe între buzele subțiri și strepezite ca un orificiu dorsal. Rujul polonez, în cazul ei – obligată să depășească binișor conturul buzelor înguste ca lama cuțitului – avea efect de prostituată expirată.

Din surplus ne trimitea și nouă, la Brăila. Dar noi tot cu săpun de casă, făcut de mama din resturi de grăsime de porc și sodă caustică, ne spălam. Trebuia tăiat cât încă era călduț. Dacă se închega, la revedere! Fierăstrăul sau dalta îl mai despicau. ”Și am de făcut săpunul” repeta mama ca pe o litanie de prin martie-aprilie, când resturile grăsimoase se apropiau de buza cazanului în care le aruncam. Căldura care dezmorțea zăpada topea și grăsimea râncedă, făcând-o semi lichidă. Capacul de gumă care se îmbuba ca o ventuză pe gura cazanului nu etanșa complet, iar bucătăria căpăta un iz de jumări intrate în descompunere.

Cu bucățile tăiate triunghiuri sau pătrate dintr-o roată ca de mărimea unui capac de canalizare – că atât de mare era cazanul în care îl fierbea -, pe care abia le puteam ține în palmă, ne spălam tot anul. Îl păstram în podul casei, ceea ce îi sporea nu valorea, ci stratul de praf care se impregna în grăsime după ce căldura ca de saună de peste vară îl făcea mai maleabil. Exact același săpun cu care spălam și rufele. Până să se tocească și să se rotunjească pe la muchii, era tot una ca și când ne-am fi spălat cu pietre. Pesemne că fiecare bucată cântărea mai mult de jumătate de kilogram, iar dacă ne-o scăpam pe picioare, vai! Săpunul primit de la tanti Lilica îl puneam între prosoape și haine (cum făceau mulți beneficiari ai ”atențiilor” din Vest), iar ambalajul stătea și el, ca bibelou, pe câte o servantă sau chiar în vitrina cu pahare de cristal alb, roșu și bleu ciel și din care nu beam aproape niciodată nimic. Sau cu rare ocazii. Le ștergeam însă de praf de Paști și de Crăciun și le ofeream șansa imperfecțiunii: prin ciobire sau spargere. Dar nici așa nu părăseau vitrina. Se mutau mai în spate, dar niciodată nu plecau la gunoi (doar dacă se făceau complet țăndări, dar nu prea era cazul; cel mai adesea cupa se desprindea de picior). Că erau prea muncite să plece așa… pe nepusă masă.

Făceau parte din barterul încheiat de tata cu un sticlar de pe la Buzău. Purici de baltă, din cei care se dau peștilor de acvariu (am povestit undeva cum îi prindeam vara prin bălțile stătute din jurul Brăilei), contra servicii de cristal. Habar n-am cum le scotea sticlarul din fabrică, cert e că paharele erau perfecte. Nu păreau refuzate la export. Din cele peste o sută, cu tot cu acele carafe inutile, care întotdeuna ședeau în mijlocul lor ca o cloșcă, paharele formând niște semiluni de-a dreapta și de-a stânga, mama mai păstrează și azi cred că vreo 20. Toate roșu-rubiniu ca frunza de iederă toamna. Și la fel de inutile…

Ultimele săpunuri de la tanti Lilica le-am folosit până după Revoluție. Devenite simple bucăți rozalii și prăzulii fără niciun miros și fără nicio încărcătură ideologică, n-au mai putut face față concurenței primelor săpunuri importate, printre ele Duru (știți rima…). Dar mai mult decât asta era dezamăgirea că noi le credeam produse scumpe, de lux, și ele erau niște ordinare obiecte de toaletă la prețuri de nimic.

Când ne-au luat de la gară, ultima dată când i-am mai văzut, tanti Lilica conducea Dacia 1310, bordo, ca și cum ar fi sărit din piatră în piatră, iar nea Valerică a cicălit-o tot drumul până la apartamentul lor din Vatra Luminoasă. Găsea greu vitezele, parcă și pantofii i se încurcau printre pedale. Continuarea, mai apăsată și unsă cu tării serioase, s-a petrecut în apartamentul lor din blocul cu zece etaje. Era o seară senină, cu un apus ca cel de ieri, din poze. Am ieșit pe balcon și n-am mai auzit-o certându-se cu nea Valerică sau sporovăind cu părinții mei. Am auzit și-am ascultat doar respirația orașului. Și i-am promis că mă întorc imediat ce-o să termin liceul. Și iacată, mi-am ținut promisiunea. Exact ca apusul ăsta, care te face să ierți Bucureștiul pentru captivitatea lui, dar nu să-l uiți. Și exact ca într-un amor frânt și răsfrânt.

P.S. Tanti Lilica, cât a trăit, și apoi Valeria, fata ei, scriau bunicilor și părinților mei câte o scrisoare la câteva luni și toate începeau așa: ”Dragă Gica și Negoiță, sper ca scrisoarea noastră să vă găsească sănătoși. Cum mai stați cu sănătatea? etc.” ”Dragă”, acest ”dragă” pe care părinții mei nu l-au învățat și nu l-au putut rosti niciodată.

Related Posts

  • FIT la 40+ e pe FacebookFIT la 40+ e pe Facebook FIT la 40+ e un grup nou creat de mine puțin înainte de finalul anului. Încă mă simt în el ca-ntr-o casă nouă. N-am dibuit încă toate comutatoarele, n-am tablouri pe pereți, n-am mobilă, n-am poze pe comoda din living (pornesc, cum ar veni, de la lingură și furculiță). Dar am ceva idei […]
  • Măseaua de minte nu face sport! Măseaua de minte nu face sport! Picăturile pentru măsea se numesc ”rădăcină de clește ”(Caragiale). Mintea la cap mi-a venit după 30 de ani, când mi-a răsărit prima măsea de minte. Ce ironie! Aștepți 25 - 30 de ani să apară și afli că trebuie să o scoți....- măseaua; pentru că nu se mulțumește cu rolul decorativ - […]
  • Nu vând fericire la preț de perfecțiune!Nu vând fericire la preț de perfecțiune! Nu vă lăsați impresionați de pozele pe care le vedeți pe pagina mea, nici de subțirimea taliei sau de desenul spatelui! Uimirea vă poate adormi simțul rațiunii și va scoate la suprafață propriile voastre filtre, care vă pot distorsiona realitatea din oglindă, propria voastră lupă de care […]
  • Instructorul care mă face să slăbescInstructorul care mă face să slăbesc Atenție la ”celebritățile din lumea virtuală, care se laudă că lucrează personalizat”, cum îmi scria pe Facebook, ieri, o doamnă. Un instructor bun nu e neapărat cel care are urmăritori fără număr pe rețelele sociale, cazuri de slăbiri scose din joben ca iepurii și zeci de clienți cu […]
  • KARATE: Maria învață să fie fulgerul blândKARATE: Maria învață să fie fulgerul blând “Totul in univers respiră în afară putere, iar in interior blândețe” ”După ce Dumnezeu îl ferici cu trei fiice una după alta, veni și rândul băiatului să împlinească așteptarea tatălui. Și-l crescu cu mândria că Prâslea cel voinic ca altul nu-i, și-l purtă de colo-colo după el, și-l […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published.