Peruca neagră

Holul lung al apartamentului nostru din Viziru era pătat de sânge. Stăteau picăturile pe traversă ca bombonelele. Am fost tentat să le adun în pumn. Nu mi-ar fi încăput oricum toate. Așa erau de frumoase și vii. În broboanele alea încă mai pâlpâia un fir de viață. Nu apucaseră să se coaguleze. Mai păstrau un miez mai vișiniu ca un jeleu din acela de care ea îmi aducea uneori.

M-am dezmeticit mai bine. Era dimineață. Frig în apartament.

Lacrimile alea roșii urmau traseul de la dormitorul unde stătea cu el și până la baie. Mi-au spus că ea nu mai era acasă. Și nici n-aveam s-o mai văd vreodată. Vie.

Aveam opt ani. Cel mai mult îmi plăcea poza în care suntem amândoi la începutul școlii. Ma ține de mana si zâmbește fotografului. Mijesc ochii din cauza soarelui. Ma stanjeneste poate și uniforma mea neagră de școlar. Ea e înaltă. Frumoasă. Iar peruca neagră-i venea atât de bine. Nelipsita ei perucă neagră cu coc. De fapt, ea avea părul scurt. A doua sarcină n-o deformase aproape deloc. Purta un costum de jerse maro cu mâneci scurte. Pe dedesubt avea o maletă bej, cu guler mulat. Deși era înaltă și subțire, purta pantofi cu tocuri înalte. Avea picioare subțiri și lungi.

Întotdeauna era foarte cochetă. Mă lua cu ea pe la toate magazinele de pe Republicii și alegea cele mai faine rochii, fuste sau bluze. Și zâmbea mereu. Nimeni până atunci, până în acel 12 ianuarie 1980, nimeni n-a bănuit vreo clipă intențiile ei. Nici măcar cumnata ei, de care era foarte apropiată. Nici măcar prietena ei cea mai bună n-a știut.

Când m-am întâlnit cu doamna asta, aveam vreo 40 de ani, mi-a zis (că eram la sora tatei la coafor, acolo m-am întâlnit cu ea, “Tu trebuie sa fii băiatul ei cel mare, nu-i așa?”) că, dacă mama i-ar fi spus, ar fi putut s-o ajute. Dar nu i-a spus nimic. ”Cum e posibil să nu-mi spună mie, cea mai bună prietenă”.

Zâmbea întruna și vorbea frumos cu toți pacienții. Avea propriul ei cabinet de asistentă la parterul policlinicii din Hipodrom. După ce hălăduiam prin toată policlinica, mă jucam cu registrul în care își nota pacienții. Sau cu cutiile calde cu seringi proaspăt sterlizate. De ace nu-mi dădea voie să ma ating. Le ținea închise într-un dulap ca o vitrină cu uși de sticlă. Parcă era un mic laborator acolo. Pe patul unde se întindeau pacienții pentru consult punea întotdeauna la capăt o mușama poroasă maro.

Vară-mea venea și ea tot timpul pe la mama, la policlinică. Ea e cu un an mai mică decât mine. Toți pacienții o întrebau pe mama dacă ea e fata ei. D. zâmbește și ea mult. Și acum mai aduce, în unele poze, cu mama. Ea îi spunea Tita.

În dimineața aia, a venit tanti Florica să stea cu mine. Am întrebat unde-i R., frate-miu. Dacă a plecat cu el și pe mine m-a lăsat… Nu știu de ce-am întrebat asta. Și n-a fost nevoie să-mi răspundă nimeni, că l-am auzit plângând în dormitor. Nici n-apucase să-l înțarce bine. Avea opt luni când mama s-a dus.

Întâi a fost dusă de tata la spital. Medicul de gardă îi cunoștea bine pe amândoi. Că doar lucrau în breaslă. A dus-o pe brațe aproape moartă. I-a ars o palmă și i-a zis ”Boule, de ce n-ai adus-o mai devreme! Aș fi salvat-o. Ai venit prea târziu…”.

El n-a simțit palma aia, că făcuse box la tinerețe și știa să le încaseze. Dar cuvinetele i s-au înfipt în inimă. Și rana aia nu s-a mai vindecat niciodată: ”Maria Elena, moartă neîmpărtășită și fără lumânare.” Pentru asta nu-l antrenase niciun meci. Plângea în hohote. Lacrimile i se înnodau în barba care începuse să înțepe. Rămăsese plângând, fără să priceapă prea bine ce se întâmplă, de ce-a făcut asta, pe holul cu lumina palidă al spitalului.

***********************

Tita s-a stins la câteva ore după ce unchiul meu a dus-o la spital. R. avea opt luni, F., 8 ani. Ambii băieți. Aflase de ceva timp că e din nou însărcinată. Mama n-a știut și nici n-a bănuit intențiile ei. De teama să nu implice și alți colegi într-un avort clandestin – nu-și dorea un al treilea copil – s-a zgândărit ca să avorteze folosind o andrea.

După câteva zile de hemoragii neîntrerupte, rana a dat în septicemie și n-a mai putut fi salvată. Bunicii și părinții mei l-au acuzat pe unchiul meu că a dus-o prea târziu. Și de ce n-a știut? Cum de n-a știut? El unde a fost? N-a văzut-o că sângera de câteva zile? Și ce dacă făcea pușcărie? Măcar ea ar fi trăit…

********************

Tita avea 33 de ani când s-a stins. Era cea mai frumoasă femeie din câte văzusem. Și rafinată. S-a stins chiar de ziua mamei mele, în ianuarie 1980, în plin comunism, în cea mai cruntă perioadă, în care avortul se pedepsea cu închisoarea. Un cortegiu imens s-a format în fața policlinicii unde fusese asistentă. Tata era groggy, ca după knock-out. O iubise ca pe ochii din cap. Parcă n-a mai fost om după. În orice caz, n-a mai fost la fel. Bunică-mea a leșinat de câteva ori până la cimitir.

Toată copilăria mea am văzut-o în veșnicul negru și cu ochii umezi la cea mai mică evocare a ei și-am scris pomelnice care începeau cu ” Maria Elena, moartă neîmpărtășită și fără lumină”. Pâna s-a stins mi-a tot spus că, dacă ar fi trăit Lenuța, ea ar fi dus-o pe la doctorii ăi buni și ar fi făcut-o bine; cu relațiile ei… Și nici ”genuchii” n-ar mai fi durut-o.

Cât a stat coșciugul în apartamentul unchiului meu, pe un frig cumplit, cu ușile vraiște, cu necunoscuți perindându-se ca-n gară, bunicul m-a ridicat de câteva ori deasupra să-i pup mâna. Era ca de porțelan.Mâna aceea cu degete lungi, delicate și vineții, despre care toți pacienții spuneau că este cea mai ușoară. Că, atunci când le făcea injecția cu acele alea ca de cizmărie, nu șimțeau nimic.

Aveam 7 ani și nu pricepeam de ce era în cutia aia și nici de ce a plecat. Și nici acum nu înțeleg. A fost cea mai mare rană a familiei mele. Am crescut cu evocarea morții Titei în fiecare zi. R. a fost crescut de o cumnată a bunicii. I-a spus mamă. F. a rămas cu tatăl lui.R. nu zâmbește aproape deloc. Nici unul dintre ei nu s-a vindecat. Ambii au acum copii.

Dreptul de a avorta este al femeii. Nimeni, nicio lege, nu trebuie să i-l ia. Și nici dreptul la viață.

Related Posts

  • Pantofii de alergare NU sunt potriviți pentru Zumba, aerobic sau dancePantofii de alergare NU sunt potriviți pentru Zumba, aerobic sau dance Mă aflam ieri seară într-un mare magazin cu articole sportive. Având un auz foarte fin, fără să vreau, am tras cu urechea la discuția dintre vânzătoare și o clientă. Aceasta din urmă proba, fără prea multă convingere și pricepere, niște pantofi din raionul de training. Începuse să […]
  • One pot pastaOne pot pasta Când toate legume din grădină (a ta sau a altora) te cheamă să le mănânci și nici nu ai chef de carne, încearcă one pot pasta. În 20 de minute, ai o porție de paste gustoase, în care fiecare legumă își păstrează identitatea, iar ”intrusele” paste au un statut […]
  • Brownie cu ciocolată neagră și migdale, fără făinăBrownie cu ciocolată neagră și migdale, fără făină Este un desert ușor de preparat și mult mai sărac în calorii decât alte prăjituri. INGREDEINTE: 100 gr. ciocolată neagră 80 gr. unt 40% grăsime 25 gr. îndulcitor (stevia) 2 ouă 80 gr. migdale pudră (sau poți combina pudă de nuci cu pudră de migdale) 1 vărf de praf […]
  • EchilibruEchilibru Când faci sport, nu uita de echilibru - foarte important pentru sculptarea armonioasă a trupului. Nu vorbesc acum de statul într-un singur picior, ci de a dedica aceeaşi atenţie  întregului corp. Dacă sportul tău favorit este dansul, completează cu miscări de fitness pentru tonifierea […]
  • Tomnatica salata de fasole rosie, ceapa, patrunjelTomnatica salata de fasole rosie, ceapa, patrunjel Salata (calda) de fasole rosie, ceapa usor sotata si patrunjel din adundenta.Pentru toate siluetele. Toamna asta, in gradina mea, a innebunit patrunjelul! Cum rosii nu mai am, fasolea aceasta rosie mi-a servit drept excelent pretext pentru o minune de salata cu patrunjel din abundenta. […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published.