Dacia galbenă, vară cu semiluni de fese

Când l-am așteptat pe M. în gară purtam niște teniși chinezești și un șort alb cu dungi roșii pe margine, care dezvelea la fiecare călcătură două discrete semiluni ale feselor despărțite nu de mult de băncile anului trei de facultate.

Tot șortul ăsta, altul nu aveam, îl purtam în urcușul nostru și pe munte – când căldura aprigă de miez de august tăia ploii orice chef – ceea ce agrava probabil persistența privilor celor care mă urmau asudați de efort.

Mai mereu eram în fruntea lor, cei mai mulți din grup fiind colegi de Politehnică de-ai lui M. (pe atunci, la jurnalism predomina partea femeiască). Și nu-mi dădeam seama dacă era o încurajare ca ei să zorească pasul sau …

Nu premeditasem să fiu ostentativă cu ținuta asta în frăsuiala gării (deși M. avea să-mi spună mai târziu că rămăsese cu imaginea lipită de retină; o păstrează încă 😊 ). Mă aflam în elementul meu, afișând o dezinvoltură ca o sosire cu întârzierea cuvenită a personalului într-o gară de provincie.

Și o arșiță care golea orașul pestriț de atâtea încrengături de nații, trimțându-ne de urgență pe malul celălalt al Dunării pentru o scaldă și-o leneveală de vacanță la umbra sălciilor. Dar asta nu o puteam face decât mai târziu, luând bacul care se satura de mașini și cetățeni cu plăsuțe și umbreluțe la fiecare cursă între cele două maluri. Nu mall-uri ca acum.

Pe Toto, cockerul de câteva luni, cumpărat din Piața Mare, îl purtam în brațe ca pe o mascotă de pluș. Tricoul galben, fără mâneci și ușor bluzat peste decolteu și șort, se umpluse de păr maro, la fel de lung ca ”podoaba” mea capilară. Se înțelege deci de ce purtam o ținută lejeră. O ținută care ținea la ”tăvăleală”, cum categorisea mama unele țoale.

Mașina o parcasem în stânga gării, în fumul unor mici sfârâitori.

Când am răsucit cheia în contact, Dacia galbenă, mai bătrână decât mine atunci, a tușit scurt, dar a luat-o. Nu m-a făcut de râs la prima cunoștință a lui M. cu orașul. Nu s-a bâlbâit de neînțeles ca cea în care mă urcasem alături de polițistul de la circulație.

”Domnișoară, dacă lăsați jos frâna de mână, poate o să pornească.” Mi-a lipsit curajul să-l mai privesc în ochi, dar l-am simțit amuzat, după ce cred că mi-am dat ochii peste cap și-am mimat o nedumerire oceanică: ”Dar eu știam să fac asta foarte bine, cum de-am putut uita…”.

Habar n-avea el (și bine că n-avea, ar fi aflat altminteri că tata era inconștient, eu – inocentă) că mă învățase tata, încă de la 16 ani, să-i conduc Mobra și-o pilotam binișor. De cum ieșeam din Brăila pe drumul spre Scorțaru Vechi, trăgea Hoinarul pe dreapta, descăleca și-mi zicea scurt ”Treci.”

Dacă îl ajutam la curățarea jiglerelor, demontarea carburatorului, stângerea șuruburilor, era de la sine înțeles că practica trebuia continuată, la concret, pe șosea.Avea atâta încredere în el sau în mine? Greu de spus. Dar sigur îl măguleau mirările și plescăielile consătenilor când proțăpeam motoreta pe cric și-mi îmi scoteam casca, ”Măi Negoiță, ce fată curajoasă ai.”

Curaj, inconștiență, ale lui sau ale mele – istoria nu mai consemnează… Doar atât se mai spune, fata asta a lui se pregătea în poligon, înainte de examenul pentru B, făcând jaloane.

O căzătură cumplită și stupidă, din cauza oboselii sau poate a luminii micșorate de apus, motoreta prăvălită peste picioarele ei și tata alergând alarmat dinspre marginea poligonului – atât a despărțit-o de obținerea permisului și pentru categoria A1. Și nici că și-a mai dorit vreodată.

Eram probabil a nu știu câta care demara cu frâna de mână trasă și tot angrenajul se poticni icnit ca o iapă îndărătnică pe picioarele din față. Nu m-a penalizat pentru asta. Siguranța de sine și calmul pe care le-am regăsit pe traseul scurt dinspre Sandu Aldea spre Plutinei l-au convins pe polițist.

Tot astea l-au făcut pesemne și pe instructorul Popoiu să exclame, la prima oră de conducere, măi, Dumitrița, da` tu ai mai condus mașină, nu-i așa? I-am demonstrat, imediat și clar, că nu când mi-a zis ia-o la dreapta și eu m-am dus în stânga.

Dumitrița, dreapta-i aia cu care scrii.

Am obținut din prima permisul de conducere.

Lucru care a atras automat Dacia galbenă, cumpărată de la un al treilea proprietar cu o parte din banii primiți pe acțiuni, după ce am pus inspirat degetul pe o companie de ciment (Romcim) listată într-un catastif gros și greu, tată, cred că asta-i bună, i-am zis ca și când aș fi băgat mâna într-o pălărie cu lozuri în plic.

Studentă în anul trei, începusem să am intuiții bune, iar tata, în mod curios, n-a avut nimic de comentat. Ba chiar a tot povestit ce fler economic a avut fiică-sa, banii – frumușei la vremea aia, darămite pentru noi.

Șort, câine de rasă, permis de conducere, propria Dacie galbenă, studentă la jurnalism. Asta trebuie să fi fost ceva interesant pentru bucureșteanul M., obișnuit mai degrabă cu filmele la Cinematecă decât cu aerul rebel al unei pistruiate și încăpățânate brăilence, care mai și dădea în gropi, la propriu, din când în când.

Știi, i-am zis în drumul de la gară spre casa părinților mei, săptămâna trecută am căzut într-o groapă mare cu mașina asta.

M. a tăcut câteva momente, neștiind dacă-i una dintre glumele mele de destins atmosfera – trecuse ceva timp de la ultima întâlnire. Privirea periferică a proaspetei șoferițe a înregistrat o dilatare a ochilor lui de culoarea cerului dimineața.

Eram pe o stradă paralelă cu Dorobanților, asta pe care suntem acum. Veneam cu tata de la una dintre bălțile din jurul orașului unde am căutat purici (mâncare pentru pești de acvariu).

M. continua să tacă derutat, așteptând confirmarea glumei care sigur avea să vină, am cam început s-o cunosc eu pe fata asta, și-o fi zis, probabil.

Și-am intrat cu roata din dreapta față într-o ditamai groapa. Am făcut o pauză, așteptând reacția.

Toată roata?

Nu toată, doar vreo trei sferturi.

Ați chemat să vă tracteze?

Nu. A coborât tata din mașină. L-am privit scurt, păstrând un zâmbet pieziș, ca atunci când trișezi la cărți.

Și? Și nimic. S-a uitat la roată cât să-și dea seama rapid în ce rahat mare mă băgasem cu ochii închiși și mi-am zis să vezi acu` ce Cristoși încasez, cazul fericit. Deși, parcă nu mai avea atâta curaj cu mine de când îl amenințasem, pe un drum de țară, că dacă mă mai bate la cap cum să conduc, opresc și-l las în mijlocul miriștii.

Mașina o pusesem în bot, pe o rână, ca o vită beteagă. Geamurile erau complet deschise, ca întotdeauna vara, să se facă curent și să nu murim în saună, și tata a zis, când o să fluier și ridic mașina, tu accelerezi.

Dinspre M. doar tăcere. Suspans ca o pauză de respirație în sala de spectacol.

Și, zic cu plămânii și torpedoul trepidând și atentă la piatra cubică de pe Dorobanților, strângând tare volanul, imaginează-ți tu că s-a opintit tata cu hîîî și n-am mai auzit niciun fluierat, dacă o mai fi putut să fluiere, ridicând vreo câteva sute de kilograme.

I-am văzut doar dinții îmbrăcați în argint, îngropați în buza de jos, și grumazul plesnind ca scoarța unui buștean bătrân.

Nu știu cum am accelerat, îți dai seama c-am murit de frică să nu-l calc pe el ieșind din groapă, dar am scos-o până la urmă.

M. pauză deocamdată. Reia. Și baia de ulei?

Nu s-a spart, slavă Domnului.

Nu m-a întrebat, dar nici eu nu i-am mai povestit ce-a zis tata urcând în dreapta (nu avea permis pentru categorie B) ca plouat de transpirație și bordo la față ca vinul de Burgundia.

Pesemne că era mândru de isprava lui sau doar înecat de efort, împingând-o pe a mea într-un con de umbră din tunelul cavității lui bucale, altminteri, mai având ceva drum până acasă, lista cu sfinți și Dumnezei ar fi fost lungă ca siajul unei șalupe pe Dunăre.

Culmea e că nici nu s-a plâns de vreo durere de spate.

Am tăcut până acasă, lăsându-l pe M. să rumege în sinea lui povestea. Ar fi râs și ar fi plâns.

Și-o fi închipuit spaima, ca și mine, a momentului aceluia infinitezimal când a trebuit să accelerez scurt și precis și, în secunda următoare, să și frânez ca să nu-l calc pe tata. Habar n-am cu ce curaj am mai condus până acasă și cum mi-am stăpânit baletul picioarelor pe pedale.

Chestia asta n-a fost așa simplă ca în prima zi când am obținut permisul și, la prima curbă pe o străduță, m-am urcat cu roata pe bordură.

Nu știu dacă din pricina isprăvii ăsteia herculeene sau ale altora despre tata, cert e că M. i s-a adresat de atunci, din prima vizită la părinții mei, și până când tata s-a stins, cu domnule Rîșnoveanu.

Related Posts

  • Mersul energic ne prelungeșteMersul energic ne prelungește Performanța fizică, de la un anumit moment încolo, nu se mai măsoară nici în număr de kilometri alergați, nici în numărul de flotări făcute pe stomacul gol, ci în numărul de ani pe care ni-i petrecem cât mai sănătoși, cu cât mai puține vizite la medic sau la spital. De aceea, […]
  • Până unde este instructorul un model pentru client?Până unde este instructorul un model pentru client? Sunt, fără voia mea, parte a unei lumi a poveștilor și a așteptării perpetue a miracolelor în general, dar, în particular, în lumea fitness-ului pentru toți. Mă pun de-a curmezișul deseori spunând că în procesul de slăbire, cu sport și atenție la mâncare, nu există rețetă de 3 zile, nu […]
  • Dulceață de pere caramel unt săratDulceață de pere caramel unt sărat Ingrediente: - 1 kg de pere coapte - 200 gr struguri fără sâmburi - 300 gr zahăr pudră (pentru dulceață) - 100 gr zahăr pudră (pentru caramel) - 30 gr unt sărat - 30 gr smântană proaspătă Preparare: Curățați perele și tăiați-le în bucăți mici. Puneți perele și boabele […]
  • Borș de pește, hamsii și alte mezelicuri de la mare (II)Borș de pește, hamsii și alte mezelicuri de la mare (II) Îmi mențin un suflu constant. Alerg și observ în detaliu construcțiile abandonate nisipului și buruienilor, dar și gardurile verzi sau albastre, anoste și anapoda, care mărginesc câte o proprietate sau hotel. Aici, esteticul e în fundul gol și abuzat la fiecare 50 de metri. Turistul, […]
  • Mai ușor cu Copiii… la dealMai ușor cu Copiii… la deal Era înalt și solid. Un pic apatic. Mai tânăr și mai slab, ar fi trecut drept un bărbat frumos. L-am zărit de departe prin frăsuiala mall-ului. Conturul dantelat, portocaliu, din mâna lui făcea un contrast nefiresc cu costumul gri, sobru, elegant, și manșetele albe ale cămăsii ieșind de […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published.