Naturalia non sunt turpia*

Am crescut într-o casă cu o singură carte: de telefon. Mama, 4 clase, tata, 7. Abia dacă se mai semnează. Într-a 8a, a trebuit să dea un examen de infirmieră. Avea 43. Am învățat cu ea. Nu reținea nimic. Nimic. Pustiu. Și trist. Îi micățeam ideile cum făcea ea cu biscuiții când eram mică.

Nici măcar carte de bucate nu aveam. Bibilie – exclus.

Învățătoarea, căreia îi murise băiatul de clasa a 5a, era aprigă și ursuză. Dar făcea gropițe în obraji când rareori mai râdea. Râdea atunci cu toate măruntaiele, burta mișcându-i-se prin același veșnic ilic ca apa într-o găleată. Îmi înroșea caietele și palmele cu arătătorul. Cu toate ocaziile. Unul dintre capete era maro, nu mai știu care, poate cel gros?

Fierul băncii mi le răcea după ce-l strângeam tare ca pe brațele unei păpuși. Mi-o imaginam cum e că vedeam în carte; mă jucam cu păpușoi de porumb. Erau însă mai frumoase pentru că puteau fi mai mari sau mai mici, blonde cu bucle, brunete; roșcatele mi se păreau cele mai spectaculoase. Părul lor ardea în soare. Se lăsau apoi tunse și disecate până la seva rară și galbuie a dinților de porumb necopt.

Mâinile se și dezumflau dacă făceam asta la intervale scurte. Iarna, cu bulgării culeși în recreații, efectul era mai rapid. Apoi, m-a surprins învățătoarea că scriam cu fratele meu nou născut pe picioare. Povestea tatei, care și el a repetat povestea asta până s-a stins, că i-au dat lacrimile când a intrat. ”Și am văzut-o pe Dumitrica cu el în brațe, și-am plâns, domnu` Rîșnoveanu, am rămas în prag plângând, nici n-am mai intrat.” Ulterior, a vrut să mă înfieze.

Mama i-a răspuns atunci: ”Doamna Orzaru, n-aș da-o nici dacă aș avea 14, nu 4.” Dar asta s-a întâmplat după ce trecusem în clasa a 5a și petrecusem cu ea mai mult de două săptămâni din vacanța de vară. Își zugrăvea apartamentul. Știa că sunt harnică de când m-a văzut cum frecam cu motorină podelele clasei, o încăpere imensă, boierească, dintr-o clădire istorică a Brăilei. Zi de zi, două săptămâni am frecat fiecare colț din casa ei. Ea îmi dădea indicații, cârpe, ligheanul cu apă și câtiva cartofi prăjiți cu ou la prânz. A vrut să mă recompenseze neapărat și a zis așa: ”Dumitrica, de la Dumnezeu mai mult, de la mine mai puțin.” Am privit și eu în sus când mi-a dat pachetul drept recompensă. Și mama a privit în sus, dar a mai zis și ceva mărunt din buze, când l-a desfăcut acasă: erau o pereche de chiloți fără etichetă, de un roze pișeriu, lăbărțați, și un geamantan necartonat.

Ăsta mi-a folosit. Eu nu m-am supărat, mama era mai pornită. Și mi-a mai folosit că, în toți anii de gimnaziu, mă primea periodic, cu o ”dulcețică” și-un pahar cu apă rece. Îmi împrumuta cărți. Avea una și una, groase, frumoase, unele în două-trei volume. Le citeam cu o foame insațiabilă. Am mai vizitat-o și studentă fiind. Îmi spunea cu mândrie că, din toată generația mea, eu mă înălțasem cel mai sus.

Revenind, din șase câți eram, rămâneam doar eu cu el acasă, porțile vraiște, casa vraiște. M-a văzut când el gângurea după mine cuvintele pe care cu didactică metodă i le predam. El înțelegea, și, cu degetele lucioase de salivă și lapte, chiar mi le arăta pe caiet. Când nu le vedeam, apuca fila, ca o mătase care se agață de colțurile prost tăiate ale unghiilor, și o strângea în pumnișorul lui. Astea erau cele mai nasoale pagini, cu cele mai mici note în colțul din stânga.

Nici cărți de rugăciune nu aveam. Maximum de religiozitate la noi era semnul crucii, făcut mai ales de mama, în toate ocaziile și supărările materne și conjugale, dar și de tata, când se aduna de pe cele șapte cărări neclare vederii (și vieții, probabil).

M-a iubit foarte mult bibliotecara. După sora tatei, care s-a stins într-un avort clandestin, la vârsta la care eu am născut-o pe Maria, a fost cea mai frumoasă femeie a copilăriei mele. De o eleganță, parfum, blândețe și delicatețe cum numai florile de mai știu să răspândească.

Am început cu Povești nemuritoare, apoi drumurile bibliotecarei au devenit tot mai lungi și mâinile mai prăfuite, la fel ca și semnăturile mele în foaia de împrumut. Zâmbea de fiecare dată complice și amical când mai scotea câte o carte pe care n-o mai împrumutase nimeni de multă vreme. Ieșea, victorioasă și caldă, de după rafturile înalte ca ziduri de cetate burdușite cu cărți. Era un moment în care, trecând prin dreptul unui colț de fereastră, buclele ei deveneau pulbere fină, aurie, solară.

Ea a fost primul meu dirijor de cărți.

Apoi, după ce am înțeles bine și pe pielea mea fragedă că ”gura bate curul” și ”vrednicia” nu era doar o lozincă de pionier, primeam bani la fiecare sfârșit de săptămână, când tata mergea la piață să vândă purici, hrană pentru pești exotici (de acvariu), pe care tot noi o adunam de prin bălțile stătute din jurul Brăilei.

Aceleași bălți prin care a călcat și Panait Istrati.

Mergeam ore în șir prin apa murdară până sub sâni, cu patru mincioguri în linie, grele, de metal unit cu bucăți de lemn pe post de mânere, terminate cu lungi guri de captare din pânză. Când, după ploi, balta era doldora de mici vietăți, ieșeam cu minciogurile pe umeri, ca niște Hercule, cu câteva zeci de kilograme îngreunate mult de plumbul apei care șiroia pe spate, amestecat cu seva roșie a puricilor de baltă.

Fundul mâlos clefăia sub ”tenișii” noști strâns legați de picioare ca să nu-i pierdem în aluatul negru, ventuzabil la fiecare călcătură. Era plin de capcane ascuțite de oale ruginite, fiare, brazde, pluguri de fier și tot ce putea arunca țăranul harnic, iubitor de natură, căruia îi erau de prisos. Toate vacanțele de vară erau așa, cu cele patru mincioguri prin mâl (nu la mall, ca azi), mai puțin zilele în care erau nori sau ploua. Și mirosul… Vai!

Din cauza asta, și azi aștept ploaia ca pe o pâine caldă cu miros de cărți.

În sâmbetele acelea am cunoscut-o pe librăreasa din Piața Mare. Era o simplă vânzătoare, dar se prinsese că unele pachete de cărți ”mergeau mai bine la vânzare” și mi le recomanda și mie. ”Cărțile pachet” erau două, una mai bună, cealaltă, la fel de bună, dar ca hârtie de împachetat ouă. Făceam drumul la ea cu regularitate săptămânală, iar bucuria asta avea un singur rival: duminicile când mama făcea plăcintă sau gogoși, iar în casă era liniște și pace, tata – generos și calm, normal.

În 87, am avut și primul prieten mai serios. A costat 250 de lei și ne frecventam foarte des. Avea să mă însoțească peste tot, la Chișinău, după ce am terminat liceul și mă visam ziaristă, la București, după ce am fost admisă la Facultatea de Jurnalism. Îi însoțește acum și pe copiii mei, deși telefonul e mai aproape de corp ca izmana pe călător. Avem o fidelitate nezdruncinată, deși mi-a rupt șira, dar mi-a ușurat mințile.

Tata a acceptat să-mi dea banii pentru el cu o lejeritate suspectă. Cred că era ziua mea, într-un aprilie. Se deschisese o librărie la parterul unor blocuri noi de lângă clădirea CC-ului. Ajungeam la ea pe o scară în spirală. Avea geamuri mari și late la bulevard, rafturile cu cărți aerisite, cu insule de mese la nivelul șoldului, era ca o expoziție.

De acolo aveam să-i iau, după 89, pe Eliade, Cioran, Ionesco etc. în ediții care azi nu mai pot fi citite. S-au șters ca scrisul pe nisip.

Nu știu dacă tot el, dicționarul, mi-a stricat prietenia cu tata, sau pur și simplu el însuși s-a stricat ca un ceas care a bă(t)ut prea mult. Nu mai suporta să mă vadă citind. Probabil că îl înfruntam și el mă tampona când îmi era lumea mai ca lumea. De aceea, când am mers să dau examen la facultate, nici nu i-am spus. De fapt, nici mama n-a știut. Le-am zis după ce am aflat rezultatele, iar mama, bondocuță cum e, a sărit, nefirsc ei, în sus.

Îmi prindea cărțile și le izbea de pereți cum ai arunca un frisbee: ”Ce, iești tu mai dișteaptî!”. Mă ascundeam să citesc după un șifonier mare până ce apusul devenea doar o idee în subtext. Noaptea, citind sub plapumă, mă expuneam unor alte riscuri.

Adormeam și lanterna aprinsă se rostogolea sub pat de unde o culegea tata cu ”Futu-ți `mnezeii mă-tii di copchil, iar ai consumat batiriili”. Asta însemnând că iar trebuie să ”se învârtă” după niște baterii pe la vânzătoarele lui prietene, cărora știa să le spună cu veselie de Don Juan bancuri și chestii plăcute organelor auditive.

Neavând cărți, e natural de înțeles că n-am avut nici bibliotecă, adică mobila în care să le depozitez. Eram de liceu și teancul de cărți se înmulțise ca petale de trandafiri când le scutură vântul. Am cărat cu mama, de la un magazin de pe lângă librărie, cu cârca și brațele, un corp de bibliotecă.

Avea cinci rafturi, un pal greu, închis la culoare, și statura unui ins bine făcut. Ne opream des să ne schimbăm partea, să ne tragem sufletul, să ne netezim șanturile lamelor de cuțit din palme, să trosnim mijlocul. Am mers așa cu ea, pe jos, vreo patru stații de tamvai. Asta a fost prima mea bibliotecă muncită și cu sudoarea frunții, și cu cea a palmelor.

Pentru toate astea, ziua națională a lecturii e pentru mine, dintotdeauna, fiecare zi; oricât de obosită sau ocupată aș fi. Aș putea renunța la altele, dar la cărți, niciodată. Am muncit să ajung la ele. Nu le pot lăsa acum de izbeliște.

*Lucrurile firești nu sunt rușinoase