Tag Archives: CSR e publicitate voalata

Voluntariat? Da, dar turcu’ plătește!

Citesc în dimineața asta un articol din revista Cariere, via wall-street.ro, și, brusc, simt nevoia de mult suc de lămâie. Neîndoit cu apă. Câțiva angajați ai departamentelor de CSR (Responsabilitate Socială Corporatistă, o meserie relativ nouă) din mari companii povestesc, cu sârg și în cuvinete frumos aliniate conduitei corporatiste, despre schimbările interioare pe care ți le procură acțiunile de voluntariat, desigur, din perspectiva angajatului care a descoperit maratonul și înotul ca mod de a-ți ajuta semenii. Mai mult, nu apar doar cu nume și prenume și doar atât; le sunt trecute funcțiile și numele corporației de care aparțin, lucru care îți mută gândul de la acțiuni caritabile și îl duce mai spre publicitate edulcorată.

N-am nimic cu ideea de voluntariat și nici cu imboldul de a-ți ajuta semenii, chit că asta poate înseamna și că te oferi să faci ceva gratuit pentru blocul în care locuiești (să strângi rahatul lăsat  pe scară de câinii colocatarilor, să schimbi becul de pe scara blocului ori de câte ori se arde, să amenajezi și să întreții, din banii tăi, grădina din fața blocului, să sari în ajutorul vecinilor loviți de apa care le inundă apartamentul etc.), pentru comunitatea în care trăiești, pentru școlile unde îți învață copiii, să faci o donație în contul unui ONG și să nu știe nici dracul c-ai făcut-o. O faci pentru că poți și vrei, fără să aștepți aplauze sau recunoștința cuiva. O faci pur și simplu. Deși, poate că în ochii unora, asta însemna că dai dovadă de ceva prostie amestecată cu naivitate…. sau, în orice caz, ai prea mult timp la dispoziție și nu știi cu ce să-l omori constructiv.

N-am experiență vastă în voluntariat și nici cu participări la maratoane nu mă pot lăuda. Alergatul meu (nu-mi place să înot) se produce fraudulos și clandestin în parc, iar asta e o afacere a mea cu mine, la care mai asistă și câteva păsărele, rațe, vântul sau zăpada. Ultima acțiune de voluntariat mi-a lăsat un gust amar, pe care nici acum nu l-am stins. Dovadă că scriu despre asta.

Am fost chemată să pun voluntar umărul (adică fără să primesc bani pentru prestația mea – ca să fiu cât se poate de clară)  la o acțiune de sensibilizare a angajaților dintr-o mare companie asupra a ceea ce înseamnă mâncare sănătoasă. Când mi-a fost prezentată, ideea m-a cucerit. Urma ca alături de alte două doamne să pregătim la fața locului un pate vegetal din linte fiartă în prealabil și un dulce sănătos din avocado, unt de arahide, miere. Fiind o acțiune dedicată zilei de 1 Iunie, erau așteptați angajații însoțiți de copiii aferenți.  Misiunea noastră consta în a mixa, în fața copiilor, ingredientele, de a le povesti despre ceea ce facem, de a le da detalii atrăgătoare despre ingredientele pe care le foloseam și, în final, de a-i invita să deguste.

Să lucrezi cu copii e cel mai frumos lucru de pe planetă. Pur și simplu te fac să debordezi de energie, mai ales dacă ești dispus să intri în jocul lor (eu sunt!). Când mi s-a cerut să-mi schimb tricoul cu care venisem și să-mi pun unul pe care era scris numele unei companii de care nu auzisem, a cam început să-mi scadă din entuziasm și să-mi licărească niște întrebări în capul meu plin de bune intenții și naivitate.

În dreapta noastră fuseseră instalate 3 mese de pe care curgeau realmente mâncărurile cele mai sănătoase, tip catering: chifteluțe, orez cu carne, minișnițele, salată de crudități cu maioneză, pizza din belșug – asta ce-am apucat să văd înainte să apară puhoiul de lume și să-mi obtureze punctul de.. belvedere….

În general și declarativ, ne place să mâncăm sănătos; mai ales când avem burta plină. Regula instituită spontan era cam așa: mâncăm pe săturate din varietatea tip catering, după care trecem pe la mesele cu mâncare sănătoasă, eventual lansăm o grimasă involuntară, gustăm din vârful limbii, ne minunăm de așa bunătate, după care mai facem o vizită vecinilor meselor îndestulate. Spre deosebire de părinți, copiii sunt mult mai receptivi la a experimenta gusturi noi, mai ales în prezența altor copii. Și dacă e să facem educație serioasă de nutriție, nu cu adulții trebuie să începem.

Spre final, imediat ce am avut răgazul, am întrebat ce companie este aceea al cărei înscris îl aveam pe tricou. Măcar cu un răspuns onest să mi se îndatoreze cei pentru care venisem să prestez.  Nici cea care mă convocase nu știa și pare-se că nu-și prea bătuse capul cu asta. Nu mă întrebați de ce.  Responsabila cu organizarea evenimentului, o duduiță care, deși obosită (chiar în acea zi se întorsese dintr-o călătorie), ne supraveghea cu ochi de vultur, m-a lovit cu răspunsul drept în plexul solar. În timp ce predam tricoul (Nu, nu ni l-a lăsat spre păstrare. Și poate că a fost mai bine așa; mai mult decât să fi spălat cu el pe jos, nu știu la ce ar fi putut să-mi folosească…), doamna obosită și foarte ocupată a zis: “Este compania mea. Organizez diverse evenimente, în special pentru copii”.

OK! Deci sunt și naivă, și păcălită în bunele-mi intenții, da’ se cheamă că fac voluntariat… Va să zică, am dat fugat la Cora să cumpăr un blender portabil pe care să îl folosesc la eveniment (aveam acasă blendere mari, dar complet inutile în situația dată și condiția era să venim cu el de acasă), am luat din boxă 2 borcane de dulceață de ardei iute pe care am folosit-o la pateul vegetal, am mai luat din stocul personal și 2 pachete de crackers, am dedicat gratuit evenimentului nu doar 5 ore de stat în picioare, ci și cunoștințele mele (dobândite cu efort și cheltuială), iar duduia obosită și proaspăt întoarsă din călătorie și-a băgat bine-mersi banii în buzunar, ca organizator de evenimente profitabile, în niciun caz caritabile. Și dacă nu m-ar fi pus să-i port și tricoul, poate nu m-aș fi simțit atât de idioată; m-aș fi alinat la gândul că, poate, unor copii chiar le va prinde bine în viața fărâma de poveste pe care le-am spus-o.

Acum, pregătindu-mă să închei, cu greu mă pot abține să nu scriu dictonul acela golănesc… despre ce pățesc unii, cărora li se iau și banii….

Nu se zice că cele mai bune experinețe sunt cele pentru care plătești? Am învățat, am plătit!

Așa că, e greu să diger chestii care se vând sub emblema voluntariatului și a carității, lângă care stă scris cu litere de-o șchioapă numele binefăcătorului.

Ai chef să alergi? Fă-o oricând și oricum, fără să pretinzi că o faci pentru alții. O faci pentru tine, o faci pentru că te întoarce către tine și-ți mai umple un gol pe care ți-l lasă rutina fiecărei zile; rutina care te arde pe interior –  vrei-nu vrei – și pentru că ai chef să te reinventezi, să contezi în propriii tăi ochi. Ai chef să donezi? O poți face oricând și oricum, oricât de mică ar fi suma sau ajutorul. În fiecare zi poți găsi pe cineva care să aibă nevoie de sprijinul tău.

De ce se implică marile companii în acțiuni de voluntariat și nu donează direct, fără să-i știe nici gândul, nici pământul? Pentru că este o formă de publicitate mai ieftină și cu impact emoțional mai mare decât simpla difuzare a unui spot TV. Pentru că dai astfel impresia că nu doar câștigi pe de urma comunității în care activezi, ci și dai înapoi ceva. Totuși, dacă e să vorbim de o adevărată acțiune de caritate, cu care sunt întru totul de acord, atunci asta ar trebui făcută ca amorul – discret, să nu te știe nici satul, nici păcatul.

Restul e publicitate cu impact social, adăpostită sub umbrela responsabilității sociale; adică o formă de publicitate pentru care compania nu plătește direct apariția în diverse medii (cum e în cazul spoturilor TV sau banerelor de pe diverse site-uri), ci organizează acțiuni generatoare de brand awareness, mai ieftine, dar cu impact mult mai mare decât  publicitatea clasică, în timpul căreia mai schimbi canalul,  mai faci un pipi, te speli pe dinți. E CSR. Și poți înțelege că așa funcționează o companie. Dar să spui că alergi sau înoți ca să-i ajuți pe alții, de pe poziția ta de responsabil CSR, e ca și cum ai da fuga în lanul de porumb de la marginea Bucureștiului ca să pui de-o mămăliguță….