Reportaj cu fese deschise și terase închise, la mare

E dimineață și încă iunie.  După o absență de un an, reiau contactul cu nisipul și berea. Berea din mâinile altora – femei și bărbați. Îmi așez, cu privirele căutând repere împrejur, prosopul  pe nispul abundent în scoici. Am un deja vu – ca de altfel în fiecare an în care revin pe litoralul românesc.

Alături de berea brună, un domn-vecin de prospop, cu un abdomen perfect  profilat într-o singură pătrățică, dezvăluie privirilor mele încă nefamiliarizate cu… peisajul, un interior de fese în ton cu berea. Scăpase ceva pe jos. Nu! Nu sunt pe plajă la nudiști. Doar își vârâse slipul în fund pentru uniformizarea bronzului….

Mă dezbrac, timid, în timp ce simt niște priviri ascuțite asupra mea. Caut instinctiv bretelele sutienului. Nu căzuseră, erau la locul lor. Nu cadrez cu peisajul. N-am nimic proeminent…. Nici măcar sâni….

Mă trag mai lângă stabilopozi, căutând o ascunzătoare pentru niscaiva exerciții. Deh! Unii cu berea, alții cu fitness-ul. Așa e! Unii se obișnuiesc de mici cu greul. Cu greul de mici si bere!

Un grup vesel, venit pentru o poză de grup la ipod, mă deconspiră, deși vântul nu bate înspre mine: “face exerciții!”. Mă opresc ca să nu creez doamnelor vreun disconfort vizual sau bărbaților vreo remușcare…. că greutățile din mâinile lor sunt de 330 – la doză, ale mele – ceva mai mari și total neergomice.

Fac câteva exerciții, iar briza mării, cu ceva miasme de urină – v-am spus că am căutat un loc mai retras!, mă ajută să mă decid a pleca în alergare pe esplanada bordată de terase. Fiind prima zi, încă n-am curajul să alerg pe nisip.

Peisajul  se agață de privirele mele și, cum n-am încotro, îl respir  în toată splendoarea lui: privesc în dreapta, spre terase, și sunt în anii 90; întorc privirele spre stânga, la oamenii stând regește sau revărsați ca Buddha, și sunt în 2016. Imi reglez ritmul respirației și decid să joc cartea regizorului amator, întercalând planurile și jucându-mă cu deja-vu-urile.

Prima terasă, cu vreo doi mușterii stând la o…. bere,  are o muzică balcanică (nu manele) și un aer încurajator. Primele broaboane de transpirație mă inundă. Îmi spun că n-am făcut bine că m-am uns cu ulei de plajă. Pielea nu respiră. Simt că deja ard. Niște obiecte neidentificabile, și totuși nu total carbonizate,  îmi arată că, aici, s- a sărbătorit venirea sau poate plecarea turiștilor – nu mi-e clar.

O somieră de o persoană,  greu muncită (de aceea și ruptă) mă întâmpină la următoarea terasă. Din nou, sunt contrariată. De ce așa jumulită și soioasă când, pe litorlul românesc, sezonul este de doar 2 luni și jumătate? Las imaginea somierei, decupată parcă dintr-un film românesc  premiat la Cannes, și mă mut, avec un certain regard,  mai spre plajă. Mai concret, spre oamenii zilelor noastre și brand-urile lor de bere. Pe cateva, le pot identifica. Pe cele mai multe, fiind la pahar, demersul devine dificil, chiar și cu ochelari de soare. Sunt prea multe sau alerg eu prea tare?

Nu-mi răspund pentru că următoarea terasa, pictată în alb și cu scaune decente, din lemn maroniu închis, renovată în proporție de 90%, îmi smulge un wow în surdină și abia suflat printre dinți. Căldura de 10.30 nu e pentru alergare, ci pentru stat la terasă. Dar care?

Ochelarii, mari și rotunzi a la Vadim, de pe nasul unei doamne respectabile, mă întâmpină la terasa următoare. Cred că, o secundă, ne-am privit în ochelari, căci sunt sigură c-am auzit un WOWWWW.

Ea cu berea, eu cu alergatul. Ea a dus mana la pahar, eu mi-am șters transpirația din ce în ce mai abundentă de pe abdomen.

Intorc privirea spre plajă, dorindu-mi să număr coșurile de gunoi. Cât concret și câtă banalitate! Asta mi-e noua meserie: să număr. Uneori, seara, când oboseala îmi strange musculatura ca într-o menghină de nu pot adormi, mă surprind că încep să număr. Pur și simplu.

De data asta, acuitatea vizuală nu mă lasă să ghicesc mai mult de 10 coșuri de gunoi pe o rază de câteva sute de metri. Nu-i nimic, alergarea mea continuă. Am tot timpul să descopăr și alte coșuri sau…alte gunoaie aruncate pe plajă.

Cu următoarea terasă bifată, rămân tot în registrul gunoiului. Cu un adaos comercial de …rugină. Multă rugină. Aparate de bucătărie, plite de aragaz, frigidere, tevi  scoase pe terasă mă fac să îi compătimesc pe potențialii viitorii clienți. Ce vor zice, dacă vor fi știind? Încerc să găsesc, în acest decor răvășit și dezolant, imagini familiare. Nu mă ajută nimic, nici măcar praful depus într-un strat gros peste rugina  omniprezentă.

Aici îmi piere orice urmă de urmor. Locul pare interminabil…..

La “Terasa cu flori” sunt doar ….flori și chipsuri…., multe chipsuri.  Din boxe se aude “ooooo, eroina mea, eroina mea…. ooooo”. Privesc în urmă. Sunt doar eu. Privesc și alerg.

Ceva mai departe, la umbra unui zid care mărginește scările de urcare spre esplanadă, un cuplu se sprijină cu o mână de perete, cu cealaltă, de…. vă las pe voi să ghiciți.

Locul cu echipamentele de scufundare e eminamente bărbătesc. Deduc asta cu coada ochiului și cu un simț mult prea exersat. Am, totusi, o varsta!

Închei șirul teraselor și simt ca am suficientă adrenalină încât să mă încumet să  fac trecerea spre alergarea pe nisip. De la Capul turcului și până la golful pescarilor nu mai e mult. Plaja e puțin populată. În plus, îmi este familiară din anii trecuți. Înclusiv malul de alge și gunoi – pet-uri, în special. Dacă aș fi mai romantică, aș putea zice că locul e boem și sauvage. Dar prea mi se afundă picioarele în stratul moale de alge, pahare de plastic și papuci rătăciți. N-am văzut nici un pantof de sport, semn că, pe aici, oamenii aleargă desculți.

Malul e mult prea înclinat (e mai ușor să alergi pe mal, nisipul e mai tare), picioarele mi se afundă mai abitir, genunchii îmi spun că trebuie să comut alergarea pe nisipul uscat, plat. Oarecum plat!

Simt că roțile mi se învârt în gol, iar gunoaiele devin mai numeroase.  Pare că am atât de mult timp….. Studiez vechimea pet-urilor si fac cale-ntoarsă. N-am zărit bărcile pescarilor. Poate și de aceea, în restaurantele de la mare, găsești mult somon și mult păstrăv.

“Avem hamsie prăjită și guvide” (nu înțeleg acest singular! Anticipează oare dispariția acestor pești?) lipsește aproape cu desăvârșire în această perioadă. Bun! Pești de mare nu sunt,  îmi comand o salată grecească. Îți spui că, deși nu știi ce schimbări sunt în restaurantul în care tocmi ai intrat (anul trecut, era cu autoservire; acum nu sunt suficienți clienți), ce poate fi greșit  la o salată grecească?

Poate! Chiar salata în sine, veche de câteva zile, întrată în putrefacție și, ca atare, greu de spălat. Ospătărița se scuză stângaci că bucătăreasa e la operație și a rămas soțul, care se pricepe la grătare….

Patroana vine și își cere scuze….la masa vecinilor noștri, care o privesc cu niște spâncere ridicate. Ea, înțelegând comicul situației, pufnește în râs și pleacă. Maria, care observă scena în toată desfășurarea (eu și soțul meu stând cu spatele), ne face o relatare în direct. Nu știu de ce, pe noi nu ne amuză, dar ne gândim la pizza pe care o vom comanda, diseară, copiilor.

Ce se poate greși la o pizza? te întrebi, încercând să nu te muți cu gândul la vacanțele petrecute  în Turcia (unde nu ne-a plăcut pentru că era prea cald și prea multă mâncare) sau Bulgaria (unde iarăși nu ne-a plăcut pentru că au cefe de bulgari, prea multă mâncare, prea mult pește, deci, prea enervant de primitori). Ce poate fi greșit la o pizza, deci? Aluatul! Ars și, totuși, nefăcut. Avem niște covrigi integrali și ne completăm cina. Și multă apă.

Urmează o limbă de drum bătătorită. Alergarea nu mai e așa de dură. Și gândurile se mai domolesc. Nu se mai înghesuie precum mașinile în buza plajei.

Refac drumul de întoarcere privind mai mult spre mare, căutând vapoare și, poate, alte povești de scris aici,  și mai puțin spre oameni sau terasele răvășite ca după tornadă. Poate că am obosit.  Alerg și simt că aerul mă arde cu fiecare respirație. Sudoarea mi se oprește în pantofii de alergare.

Mă întorc la copii și la soț, la marea statornică și… la fesele vecinului meu de prosop. Bronzul încă nu i s-a uniformizat…..

P.S. Aș fi putut să postez poze cu decorul despre care v-am povestit, dar nu vreau să vă stric visele. Mai bine vi le deranjez cu pozele mele. Îmi asum riscul, căci nu rating-ul mă interesează 🙂