Ce sprinteneala de pisica birmaneza bipeda!!

Le inteleg pe prietenele mele care se plang ca nu au timp sa mearga la sala de sport. Si atunci le spun: de ce nu mergeti macar la sfarsit de saptamana sa alergati in parc? Eu un exercitiu bun atat pentru minte, cat si pentru trup. Si ce liniste  iti asterne in suflet!

Da` nu sunt caini?, mi se raspunde de cele mai multe ori.

Cainii sa fie problema? (oricum, nu mai sunt atat de multi ca acum 3-4 ani. Parcurile s-au mai schimbat intre timp).

Dar oamenii??!!! Care, in cele mai fericite situatii, te privesc curios cu coada ochiului sau iti adreseaza politicos cate un compliment.

Mi s-a intamplat anul trecut, intr-o zi de sfarsit de vara. Un domn, sa fi avut vreo 50 de ani, s-a tras politicos din calea mea lasandu-ma sa alerg pe aceeasi traiectorie si spunandu-mi: ce sprinteneala de pisica birmaneza bipeda!!

In prima secunda am simitit ca dau in clocot, apoi am zambit si i-am multumit. Ce compliment elaborat intr-o fractiune de secunda….:):)

Reversul insa l-am trait la sfarsitul saptamanii trecute. Cerul apasa de un plumburiu bacovian, vantul batea, lacul fremata, la 20 de minute se mai arata cate o fiinta omeneasca. Era putin apasator! Urma sa intru in linie dreapta cand mi-a aparut in fata un individ infofolit pana peste nas – de altfel,  il remarcasem cand am inceput sa alerg. Mi-a adresat niste cuvinte mai putin placute auzului. M-am uitat tematoare in jur….dupa un cat de mic posibil ajutor in caz de urgenta.  Singura fiinta care parea pasnica si solidara cu mine era…. un caine. Cred ca si el a simtit involburarea mea si m-a mai insotit – politicos – cativa pasi…..