Tomate franţuzeşti în guriţe englezeşti

Ca turist, prima cunoştinţă vizuală cu gastronomia britanică se numeşte…. “Pret a manger” (Gata de mâncat). A l`aise, din oricare colţ al Londrei,  francezii servesc britanicilor şi turiştilor deopotrivă, sub aura finei gastronomii devenită brand naţional, supe, salate, sandwichiuri, ceva de ronţăit, ceva dulce, fructe etc. Dacă eşti grăbit şi dispus să îţi laşi pretenţiile la uşă, dă fuga şi ocupă un loc la o masă de cum vezi că s-a eliberat. Apoi serveşte-te! La orele prânzului, în locurile în care literele maronii-roşiatice-movulii, uşor de reperat, subtiri (ca să vedeţi până unde merge marketingul)  îţi sugerează subliminal că francezii au ei grijă de silueta ta, nu ai loc să arunci…o frimitură (deşi în jurul meselor sunt cu duiumul). Deverul este atât de mare încât e greu să mai acorzi atenţie detaliilor.

N-am rezistat, dintr-un respect francofon care, vorba poetului, de departe vine, şi am încercat şi eu “fina” bucătărie franţuzească de la “Pret a manger”-ul din aeroport, cu puţin timp înainte de a decola spre România (şi bine făcui – avionul a avut întârziere o oră şi ceva din cauza traficului). Supa de tomate servită la paharul de carton avea ceva roşii, iar gustul nu fu tocmai rău. Părea să aibă ceva smântână adăugată, deşi pe etichetă erau înşirate doar legumele. Ar fi fost interesant să le scrie şi în franceză – aşa, de pamplezir – dar cred că patriotismul britanic a învins tomata franceză (vezi poza alăturată în care roşiile vândute în Borough market din Londra sunt….franţuzeşti).

La salata de ton n-am mai fost atât de atentă pentru că mă lăsai amuzată de tablourile tare simpatice de pe pereţii cantinei. Tot felul de legume şi fructe reconstruiau obiecte din viaţa de zi cu zi însoţite de sloganuri care îţi întăreau încrederea că tot ce bagi în gură este natural. “Le-am făcut încredere”, cum spune cel mai mare francez dintre românii pe care îi cunosc, şi am ronţăit la salată, ton, capere, castraveţi fără prea multă convingere. Dressingul nu m-a convins deloc, dar, sigur, era britanic….:) Francezii în nici un caz nu l-ar fi făcut astfel….

În fine, salata de fructe mi-am luat-o la pachet ca să o mănânc regulementar, adică după 2-3 ore. Am vârât-o în taşcă aşa, cu o oarecare strângere de inimă, pentru că tocmai văzusem pe cineva care a mers să o schimbe. O fi fost ananas britanic şi nu francez – poate:).

Hai să îi lăsăm pe francezi căci, oricum i-au învins spaniolii la fotbal, şi să mâncâm şi de la gazde – din politeţe.

De asemenea, răspândite precum ciupercile după o ploaie londoneză, magazinele Mark&Spencer (a nu se confunda cu cele de haine de la noi) abundă în salate cu de toate, paste, sandwichiuri, fructe etc. Varietatea este foarte mare, realmente. Ai de unde alege. În acea zi, cum altfel dacă nu ploioasă, m-a inspirat o salată cu quinoua (la cât am mers, aveam nevoie de ceva proteine vegetale) şi creveţi.

Stomacul meu a fost mulţumit de cantitate, papilele gustative însă n-au fost prea încântate de dressing. V-am spus eu, e o problemă cu dressingul….la britanici. Să-i lase, dragă, pe francezi să îl facă!

Salata am mâncat-o admirând turnurile Londrei după care, pentru fructe m-am mutat mai spre Waterloo bridge ca să schimb şi perspectiva, şi unghiul.

Cafeaua? Unde dacă nu la Starbucks! Locaţiile din Londra găsesc că sunt cu 5 clase sub cele din România. În primul rând, nu sunt atât de curate şi bine amplasate precum cele de la noi (diferenţa aceasta am observat-o şi în Ungaria), ca să nu mai vobesc despre toalete:(.  Bravo pentru noi! Gustul cafelei este însă acelaşi. La mare concurenţă sunt Costa Coffee, care se poziţionează peste Starbucks. Parcă sunt locaţii mai spălate. Şi publicul este altul. Doar toaletele sunt la fel:(.

În rest, fast-food-uri, multă vită şi preparate englezeşti despre care nu vă pot spune nimic pentru că nu le-am încercat. Peştele l-am căutat în Londra cu mare asiduitate. Ici-colo în câte un restaurant biban de mare, somon, dorada, ton…şi cam atât. Meniul cuprindea maximum 2 feluri de peşte. Cam subţire! Am mâncat într-un restaurant italienesc un biban de mare cam năclăit în ulei şi la turci o foarte bună dorada la grătar cu salată. Very good! De “fish and chips” nu m-am atins, considerând că trebuie să ştii să bei bere ca să mănânci acest fel. Şi cum la bere nu mă pricep DELOC….., i-am lăsat pe alţii cu reale aptitudini şi capacităţi.

Dacă simţi nevoia de o proteină vegetală, treci printr-un restaurant turcesc pentru un humus cum trebuie. Te poţi gândi şi la un şişkebab ca la ei acasă:). Ospătarii se mişcă precum albinele. Sunt tot timpul pe lângă tine, mâncarea vine repede, atmosfera este plăcută.

Am remarcat şi adevăratele reustaurante londoneze. Le poţi confunda uşor cu nişte sedii de bănci. Somptuoase, class, discrete, piperate…..seulement pour les connaisseurs! În foto hotelul Ritz (1906)

Ca sugestie de gustări la pachet, te poţi gândi la nişte nuci: cele de Brazilia pe care le-am mâncat eu sunt foarte bune. Te poţi aproviziona dintr-un supermarket (sunt şi non-stop).

Unii români, mai aparte, am văzut că nu plătesc. Se servesc şi pleacă. Îşi fac veacul pe Westminster bridge , Hungerford bridge la o alba-neagra pentru căscaţi.

Toate cele de mai sus au înţeles dacă mergi la Londra să vizitezi.  Mâncatul în sine nu reprezintă scopul meu!