Să iubești plutind deasupra fulgerului (I)

Sub pașii alerți, praful greu scrâșnește ca și cum aș călca pe o imensă pojghiță de pesment; sau de gheață mărunțită. Griul întunecat al pământului e sticlos sub soarele care încinge ca o lampă pusă direct pe piele. Așteptarea obositoare a ploii are ceva din electrizarea unei săvârșiri aproape erotice. Poate ca o remanență a ei? Pământul se crapă (și vara nici măcar nu s-a instalat). Se despică sub picioare în rețele de fulgere prin care poți vîrî degetele.

Pare că o pensulă, mânuită de o mână plăpândă de copil, a pictat pe pământ crengile unui copac generos, matur, cam cum arată merii primăvara, înainte de a plesni vegetația și promisiunea fructelor prin seva lor. Stuful se înfoaie sub apăsarea mirosului amenințător de ploaie.

Nu am ne-frica unui Bach, personajul cu umbre pline de lumină din al doilea roman al Guzelei Iahina – Copiii de pe Volga *-, să stau în ochiul furtunii ca un hipnotizat sau, mai degrabă, ca un narcoman așteptându-și porția de adrenalină, de plonjare în gol. Îmi ajung toate fricile care mi se cuibăresc sub piele, prin pori, ca niște colonii de furnici.

Alerg pe drumeagul obișnuit, care coboară din miezul satului spre Balta Neajlovului, ca să mă scutur de toate amprentele imaginare (cui i-e bine acum, în vreme de pandemie ?), să mă astîmpăr și să mă golesc ca Bach după descărcarea fulgerului deasupra capului lui – când corpul i se sparge în mii de bucățele de carne care se răspândesc pe întinsul stepei, lăsându-l aproape inconștient – și ca să respir. Să respir înainte de a întoarce paginile dense, de o greutate jucăușă și liniștitoare ale Iahinei.

          Poate mă condiționez (citind prima parte a romanului) să cred că, sub aparenta moliciune, fragilitate fizică și bâlbâială episodică, iar apoi muțenie, ale lui Bach (Jakob Ivanovici), profesor în Gnadental, un sat dintr-o colonie germană de pe malul stâng al Volgăi, se ascunde, pesemne, un suflet de cavaler teuton neînțeles, curajos până la sacrifiu, care, imediat ce o întâlnește pe Fraulein din pădurea adormită a fermei cu meri, de pe malul drept al Volgăi, se vor elibera și descătușa reciproc; el – din propria-i captivitate și frică existențială, ea, Klara – din cea a unui tată grobian, gata să-și mărite fata în Reich, contra voinței ei.

          Îndrăgostirea lui Bach de Klara Grimm, tânăra de șaptesprezece ani, semianalfabetă, căreia tatăl speră să-i sporească șansele de măritiș în Germania dacă fata deprinde o brumă de germană literară, are toată doza de imprevizibil, obstacol, melancolie și înnegurare a Volgăi – sufletul Rusiei. Așa cum Volga “împarte lumea în două” – malul stâng, dincolo de care stepa face legea și cel drept, dinspre care vine răcoarea munților – un paravan stă permanent așezat între elevă și profesor, pentru ca nu cumva aceasta să devină  “un vas pentru păcat”.       

Și râul, și paravanul, și distanțarea socială sau pandemia împart, dar nu separă ceea ce e dat să fie inseparabil – atât cât e să fie….  Întâlnirile frecvente la ferma de meri a lui Grimm (unde pare că începe tărâmul basmului), barate vizual de paravan, îl însuflețesc bucățică cu bucățică pe ternul Bach. Probele întinse de căpcăunul Grimm sunt trecute în parte cu ajutorul unui Goethe, carte devenită suport pentru corespondența secretă a celor doi. Printre rândurile lui Goethe, Bach evaluează, descoperă nu doar progresele la scris ale elevei, ci și frumusețea ei – o risipă cu nemiluita a naturii prin alăturarea de trudnicul și contorsionatul Bach.

Și înlăuntrul lui Bach se făcu lumină. Și Bach nu mai căuta lumina fulgerului, se lecui.

Imaginează aici Iahina un tango atât de subtil, ludic, de o finețe de bijutier regal, antrenându-i pe cei doi într-un imperceptibil joc al seducției și candorii; ca zbaterea fluturilor atrași spre lumină. Ambii, și Bach, și Klara, se trag reciproc spre lumină printr-o fantă cu sens unic, previzibil;  dragostea este lumină, este joc, este strălucire, dezintegrare și recompunere într-o logică nouă, comună, întocmai ca după un fulger care, aparent, te-a redus la neant.

Muțenia ulterioară a lui Bach sau, mai degrabă, refuzul cuvintelor rostite (în minte) de a fi slobozite este forma lui de protest, pe care o opune destinului nefericit al Klarei. Închis în interiorul propriilor cuvinte nerostogolite de pe buze, însingurat în ferma cu meri de pe malul drept al Volgăi, îngrijind un bebeluș cu o paternitate incertă – o vizită inopinată la fermă a unui trio bărbătesc de nații, înfierbântat, zbuciumă aritmetica existenței lui -, Bach vorbește.  Vorbește altfel, vorbește diferit….

Continuarea, aici: Să iubești plutind deasupra fulgerului (II) 

*Copiii de pe Volga, Ed. Humanitas, 2020, în traducerea plină de finețuri lingvistice și eleganță a Luanei Schidu

Related Posts

  • Să iubești plutind deasupra fulgerului (II)Să iubești plutind deasupra fulgerului (II) Bach vorbește. Din vârful degetelor cu care este obligat deopotrivă să mulgă pe furiș o capră obștească, ca să hrănească bebelușul, și să scrie basme care să pună umărul la sovietizarea Gnadentalului, ștergând o promisiune istorică de autonomie a coloniei germane. Și toate cuvintele […]
  • Alergatul ca ”afacere” între mine și DumnezeuAlergatul ca ”afacere” între mine și Dumnezeu Citind pe diagonala suita de stiri Mediafax*, mi-a retinut atentia urmatoarea: La 48 de ani, Pat Farmer, un fost politician australian, actualmente ultra maratonist, a parcurs  21 000 de km in alergare de la Polul Nord la Polul Sud, in 9 luni. Ceea ce inseamna, in medie, 80 de […]
  • Cafea cu o Zuleiha neașteptată (I)Cafea cu o Zuleiha neașteptată (I) În inima Cotrocenilor, unde altundeva dacă nu pe Louis Pasteur (38), s-a cuibărit, de puțină vreme, "La petite bouffe" *. O cafenea discretă privind, din colțul său de grădină - cu patru mese și un prici - spre străduțele largi, îmbrăcate într-o liniște boemă de sfârșit de iulie. […]
  • Și bărbații fac aerobic! Cei inteligenți!Și bărbații fac aerobic! Cei inteligenți! Maimuța cu trompă (Nasalis larvatus) și penis veșnic în erecție - o fi vreo binecuvântare asta? și dacă da, pentru cine? - este pe cale de dispariție; mai sunt    3 000 de exemplare din această specie care, în teorie darwinistă, își folosește nasul ca armă de seducție (funcția creează […]
  • Cu mațele p’afarăCu mațele p’afară Dacă, la un pahar de votcă, ai întreba un rus (sau dacă tu însuți ai pus vreodată piciorul în Rusia și te-ai convins de asta) ce e imensitatea, ți-ar răspunde că e ceva ce niciodată nu e de ajuns.  Imensitatea e ca dragostea (sau ca votca?). Niciodată nu e suficientă, niciodată nu e […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *