Ambiția este toxică?

”Există oameni care, la prima vedere, ne par simpatici şi alţii care ne stârnesc un pic de antipatie. Lucrul acesta nu este săpat în piatră și, ulterior, se poate schimba; este chiar foare bine să îți schimbi părerea cu privire la o antipatie iniţială; dar antipatia intuitivă, ea există. Cam același lucru se întâmplă și cu cuvintele.

Desigur, este o chestiune foarte subiectivă. În cazul meu, de exemplu, există cuvinte care mă încântă, ca fraternitate, bunăvoință, împărtășire, şi altele care mă irită, ca performanţă, provocare, mărire …

Şi ambiţie.

În opinia mea, acestea sunt cuvinte poluate, prea des pronunțate când vine vorba de concurenţă de persoane gata să pășească peste capetele altora. Cuvinte care trag după ele zone de umbră. Este ceva mai puternic decât mine, dar, de îndată ce urechile îmi aud cuvântul “ambiție”, creierul meu îi atribuie alte cuvinte, cum ar fi parvenire, cinism, egoism… sau obsesie, agresiune, alienare…

Este, fără îndoială, nedrept şi ştiu bine că este vorba de judecăţi de valoare asupra unui concept iniţial neutru. Ambitia se definește simplu ca dorința puternică de a reuși. Dar ambiţia nu este o visare; este îmbrăcarea în energie şi acţiune a acestei dorințe.

Ambiţia este ca și cum ai conduce cu viteză o mașină, e ca și cum ai apăsa prea puternic pedala de acceleraţie a dorinţei de succes: cresc riscurile de derapaje şi accidente, in loc să privești peisajul şi să te bucuri de viaţă, în liniște…

Montesquieu scria în ale sale Cahiers : “Un om nu este nefericit pentru că are ambiţie, ci pentru că este devorat de aceasta.” Am văzut cu toții oameni devorați de propria lor ambiţie, semănând în jurul lor dezordine, suferinţă şi conflicte.

Este păcat, căci e normal să avem proiecte şi să dorim să le vedem dând roade. Dar există , fără îndoială, condiţii pentru a evita ca această ambiţie să ne conducă la alienare şi agresiune. Prima dintre aceste condiţii este de a nu sacrifica viaţa pe altarul propriei ambiţiei şi de a păstra multă linişte, fără nicio miză, momente în care nu există nici un obiectiv şi  nu trebuie să ajungi la nici o reușită. 

 A doua condiţie este să alegi un obiect al ambiţiei care să nu fie otrăvit de la început: astfel, ambiţiile de reușită, bogăţie sau faimă sunt deja suspecte şi toxice în sine, nu este nevoie să vă fac un desen pentru a înțelege. 

Finalmente, prima ambiţie pe care ar trebui să o avem este de a ne debarasa de ambiţiile acelea! Pentru a ne întoarce spre ambiţii mai intime legate de progresul personal: să excelezi în profesie, timp liber și omenie.

Să revenim, în cele din urmă, la formula filosofului Spinoza, care reprezintă, după mine, ambiţia cea mai frumoasă pentru o viaţă de om: “Să faci bine și să te bucuri.” Nimic mai bun, în ochii mei. 

Şi voi, care sunt ambiţiile care vă ocupă viaţa? Sau cine le devorează?”

Articolul l-am tradus din franceză de pe psychoactif.blogspot.com, aparținând psihologului francez Christophe Andre. Originalul este aici.