O lungă zi de trei (I)

Abia după ce primesc al treilea mesaj sms, mă hotărăsc să reacționez, ca să nu risc vreo neplăcere. Îmi pun în gând să reglez negreșit lucrul acesta pe 3 ianuarie, când orașul  e încă departe de a se fi lepădat complet de aburii mahmurelii de după Revelion.  Oamenii sunt la distante de câțiva zeci de metri unii de alții, vânzoleala mașinilor e mai puțin îndrăcită. Ritmul ăsta e atipic (doar se întâmplă o dată pe an), dar îmi place, mai ales când iau străzile la picior. Refacerea de după sărbători e ca o convalescență după gripă: mult somn și leneveală cerebrală, cum ar zice Cehov. Asfaltul e negru, iar gerul pișcă ca un ardei bulgăresc. 

-Luați loc, mă poftește funcționara cu o anume oboseală în gestică, în timp ce îi întind buletinul. Mă așez și mătur cu privirea interiorul băncii. La ghișeul central, îmbrăcat de jur împrejur în plexiglas, se găsesc doi bărbați așteptând în picioare, la celălalt birou deschis, la un pas distanță de dreapta mea, soț-soție în fața unei alte funcționare. E un moment de liniște în care claviatura calculatoarelor răsună ca o mică orchestră. Și eu, și ceilalți clienți privim unghiile de deasupra tastelor. Am un moment în care respir ușurată: chestiunile birocratice îmi dau întotdeauna o oarecare neliniște. Funcționara ridică privirea din calculator și mă fixează insistent, după care pironește buletinul. Și din nou insistent, și din nou buletinul. Face jocul acesta de câteva ori, suficient cât să simt o broboană de sudoare desprinzându-mi-se și alunecând pe șira spinării. Pe dată mă și încing…. Ce ar putea fi în neregulă? gândesc în timp ce îmi desfac haina și scot șalul de la gât. Am un sentiment de nesiguranță; ce greșeli de cont oi fi având? Deodată, funcționara se apleacă peste birou, pentru a fi mai aproape de urechile mele, și-mi șoptește aproape conspirativ:

-Cu ce vopsea vă faceți?

Oare nu aud bine întrebarea sau nu înțeleg? Dau să o rog să repete, dar încep să mă limpezesc. Deci nu e nimic în neregulă nici cu datele mele, nici cu contul. Las secunde bune să treacă până mă dumiresc ce să raspund. Văzându-mă probabil derutată, funcționara continuă, zâmbindu-mi ca-ntre noi, femeile, în timp ce își continua treaba la calculator:

– E foarte frumoasă culoarea. Șuvițele cu ce le faceți? Și eu aș fi vrut așa ceva. Ce vopsea folosiți? 

Îi răspund cu o voce la fel de joasă și conspirativă. Pe fundal se aude discuția despre condițiile unui împrumut intenționat de soții de lângă mine. Dau detalii despre coafor (vezi, Flori, ce treabă bună faci..?), vopsea, tratamente de păr, stimulente pentru creșterea părului. Doamna mă ascultă și tastează, privindu-mă din când în când pe deasupra ochelarilor.

-Nu vă faceți griji, eu pot să vă ascult în timp ce lucrez, îmi zice ea, returnându-mi buletinul și complimentându-mă pentru coafura din poză. Formalitățile sunt la final; îmi dau seama după amănuntele din povestea firelor de păr căzute pe covor de sărbători, când a avut niște zile libere cu care a făcut punte cu Crăciunul și Anul Nou, după șocul suferit din cauza pierderii mamei, ceea ce s-a soldat cu căderi masive de păr, despre istoria fulminantă a scurtării părului, chiar înainte de Crăciun, și a vopsirii într-o culoare deosebită de cea avută înainte. E o cozerie de final plăcută, care îmi mai usucă broboanele scurse mai adineauri pe spate. Simt că, dând să mă ridic, mai are o întrebare:

-Da` vi-l coafați?

Îi răspund că se ondulează de la sine, timp în care, la cererea doamnei,  notez pe un post-it ce produse pentru păr folosesc. Îi mulțumesc pentru rapiditate și amabilitate și ies amuzată: anul începe într-o notă poznașă, dar ziua e depate de a se continua la fel. 

Povestirea se continuă aici: O lungă zi de trei (II)