Prea mult psiho

Privesc cu o încântare copilărească proaspeții ieduți ai celui de-al treilea sezon Exatlon și zâmbesc. Par scuturați direct din filele  lui Creangă. Țopăie, sunt zvăpăiați, idealiști, nerăbdători ”să dea totul”, să ”dea tot ce e mai bun” (acel bun pe care ei înșiși nu-l prea cunosc…). Întocmai ca în poveste, sunt lăsați de capul lor de mama capră în demersul educațional de a da piept cu viața, cu necunoscutul, cu greul, toate astea ascunse sub chipul unor peisaje fabuloase (apusuri și răsărituri de soare ireale, șopârlițe și gâzulițe nemaivăzute de telespectatorul obișnuit), dar cu străluciri de dinți ascuțiți și gropi de nisip înșelător și mișcător. Laptele-n țâțe e marele premiu pentru care ieduții trebuie să fie cuminți, să nu se accidenteze (să nu cadă pradă lupului), să facă ”o figură bună”; drobul de sare în spinare e faima care îi va copleși, odată ieșiți din poveste, nu contează cum….(chiar și cu oase rupte sau genunchi dislocați), deși motivele prezenței lor acolo, clamate cu o convingere de spot publicitar, sunt inabil ascunse în spatele unor percepte desprinse direct dintr-o psihologie de tejghea…. 

Aici pare a fi o adevărată școală a vieții.  Cei mai mulți, unii ajunși pe la 30 de ani, vin la Exatlon ca să-și cunoască  (mai bine) sinele (care unde o fi stat ascuns până la acum…) sau limitele,  chiar dacă acestea se arată atât de repede prin dislocarea unui umăr încă de la prima emisiune. Un altul, adorabil de naiv și imberb, e la Exatlon ”pentru că a făcut suficientă muzică în anul precedent și a venit să se bage și aici”, căci îi mai place să ”facă și sală” și nu de azi-de ieri, ci de x ani. O domnișoară, instructor de fitness, cu o ”carieră” de sportiv de performanță, a realizat până la 20 de ani ”tot ce și-a propus în viață”. După așa un bilanț, te-ai aștepta să fie un adevărat blitzkrieg, dar te dezumfli repede  privind-o cu câtă imprecizie lovește (ei, nici nu trebuie să fim prea cârcotași, orice început e greu; să avem răbdare). 

Despre cunoașterea limitelor unei foste judoka, de 40 de ani, cu o suferință nedisimulată pe chip, încă de la prima probă a Exatlonului, nu ne putem pronunța…., o vom lăsa chiar pe ea să o facă în următoarele emisiuni, ca să nu fim acuzați de opinie perimată. 

Un luptător a venit să ne arate, deși e trădat de toți porii,  că MMA nu ”sunt numai sânge și pumni, că luptătorii gândesc, că vrea să facă o revoluție în capul oamenilor”. Indulgenți în ceea ce privește româna-i aproximativă (nimeni nu e perfect),  nu-l putem totuși scuti de întrebarea legitimă și de bun simț: și ce să mă fac eu cu revoluția ta??? Un lucru e cert: și omul iute, și omul gânditor se cunosc după privire și după cât de aprigi sunt la mânie. Să nu ne antepronunțăm, să-i urmărim gândirea și zen-ul. Poate chiar merită, cine știe?

Nici noi, telespectatorii, nu trebuie să fim excesivi de critici. În definitiv, tuturor ne plac provocările și pizza, cu toate că, în cazul unora dintre ieduți și ieduțe, lucrurile acestea sunt atât de evidente pe piele, pe coapse, pe burtă, cu tot sportul lor de performanță. 

Cam acestea ar fi cu declarațiile, cu intențiile înălțătoare. Trecuți la fapte, cad pe capete ca înghițiți de lupul nehalit. Unul, liderul informal al războinicilor (pe principiul cum te impui de la început, așa o ții până la capăt), rezumă treaba asta cam asa: ”azi, ne-am lovit cu realitatea”. Loviți cu realitatea, unii suferă în tăcere, alții – mai bine pregătiți psihic – câștigă, chiar și când scorul îi contrazice flagrant: ”noi nu am pierdut, niciodata nu pierzi, esti mereu acolo, spiritul de echipa e un vibe super”.  

Într-adevăr, conform principiului echipa e totul, individul singur e zero, se pun acum bazele, se cimentează coeziunea de grup. Toată lumea strigă și hăulește, cine nu o face e contra (solitudinea nu are ce căuta, e amendată drastic, nimeni nu o face pe deșteptul, toți să fim la fel ca unul), nu ține cu echipa și, dacă aceasta va pierde, a lui va fi vina pentru că a produs fisura. Să reamintesc că, în final, doar unul va câștiga din echipa băieților, una din echipa fetelor? Doar am întrebat….

În plugușorul acesta general, se strigă sfaturi de pe margine, se frâng mâini de emoție, se belesc genunchi, coate, umeri. E momentul când fiecare își creează un brand personal, făcând un anume semn al victoriei: cerc, inimă, limbă trecută obscen prin inimă, deget îndreptat spre Dumnezeu, pumn spre Dumnezeu, sărutul mâinii trimise spre frunte și mai apoi spre divinitate, urlet de fiară dezlănțuită, târșâit în genunchi a la Ronaldo.

Ați prins ideea,  nu insist, trebuie să faci un gest ieșit din tipare, după care să fii ușor de recunoscut, chiar și când va fi să mergi pe stradă ca un om obișnuit (obișnuit…? vorba vine…). Ei, și acum intervine o problemă! Cum o să fii ușor de recunoscut, când tu te plesnești singură la fund, într-un gest cu trimitere pornografică? Sau doar făcând gestul acesta ești ca și scoasă din anonimat pentru 20 de ani de aici înainte? Ba poate mai primești și vreun rol într-un film cu AP 18. Nu putem ști; viața e grea, dar plină de surprize.

Acum vine și partea care mie îmi place cel mai mult: ce ați simțit? întreabă zâmbind moderatorul după prima confruntare între faimoși și războinici, anticipând cumva răspunsurile, ca un gazetar bătân ce se declară a fi. 

Răspunsurile sunt prea bune ca să nu le redau așa cum le-am notat în timpul emisiunii; adevărate lecții de psihologie, citiți cu maximum de atenție: 

  • am avut ghinion la prima rundă
  • m-am focusat doar pe mine
  • trec toate sentimentele prin mine 
  • m-am bazat pe puterea mea interioară
  • e o bucurie pe care nu am mai simțit-o de multă vreme
  • suntem cu moralul sus
  • foarte entuziasmat la început
  • noi nu am pierdut, niciodata nu pierzi, esti mereu acolo, spiritul de echipă e un vibe super
  • mi se pare ceva wow
  • am venit foarte pozitivă
  • unitatea de grup s-a văzut
  • asta ne ajută la încredere și la  psihic
  • e o luptă pe care o duc eu cu mine și îmi doresc să o duc până la capăt
  • azi ne-am lovit cu realitatea

În rest, dar nu în cele din urmă, Exatlonul este o emisiune pe care o urmăresc, datorită copiilor (ei- datorită colegilor), cu plăcere și amuzament. Moderatorul Cosmin Cernat se achită bine de sarcini. E de admirat pentru coerența, stăpânirea de sine pe care le afișează (cel puțin asta văd eu). Și tot el cred că este cel care imprimă emisiunii o anumită decență, ca un bun gazetar format odinioară în echipa departamentului Sport al TVR. Pentru mine, Cosmin Cernat este și garanția că emisiunea se va menține la un anumit nivel profesional, ieduți să fie…. 

Related Posts

  • Românii fac sport, dar la coadă…..Românii fac sport, dar la coadă….. Citesc un articol publicat pe www.wall-street.ro, care încearcă să mă convingă de numărul enorm de ore de sport - 1 800 000 -  pe care îl fac ”românii”, corporatiști îndeosebi, beneficiari ai unui anume card (nu-i dau numele pentru că nu-i fac publicitate pe site-ul meu), cu acces […]
  • Cozonacul – ca exercițiu de tonifiereCozonacul – ca exercițiu de tonifiere La români, cozonacul se pregătește (și se mănâncă ), tradițional, de Crăciun, de Paști, de Înălțare, la nunți - cel puțin așa am vazut eu în copilărie la bunicile mele și la mama. Facerea cozonacului cere răbdare, căldură - la propriu - și forță, multă forță. Se spune că, dacă nu este […]
  • Fasolea cu ciolan, o indigestă ”tradiție românească”Fasolea cu ciolan, o indigestă ”tradiție românească” ”...La popa Ion Zamă a venit în vizită profesorul Dimitrie Gusti (sociolog, filosof, unul dintre întemeietorii Muzeului Satului) şi părintele l-a ospătat cu o ciorbă de fasole de post foarte gustoasă. Dimitrie Gusti a întrebat cum o face şi părintele i-a explicat: alegi o găină cât mai […]
  • Slăbirea de după sărbătoriSlăbirea de după sărbători De mâncat, am tot mâncat, să trecem la subțiat! Pentru ca un program de slăbit să fie sănătos, echilibrat și să acopere toate nevoile nutriționale ale organismului, trebuie să ținem cont de niște borne, jaloane fără de care, misiunea ar fi dificilă sau ar lăsa urme nedorite, sau ar […]
  • “De ce faci poză la cartof?”“De ce faci poză la cartof?” Am date certe să cred că o nouă specie de cartof mă va înrădăcina în casă pentru câteva zile (în afară de șosete, altceva nu pot purta).  Mi-a crescut  dureros încă de ieri, chiar în articulația degetului mare de la piciorul drept, la finalul unor kumite săvârște cu un partener […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *