O cupă prea mare

Forfota intestină a zilelor ăstora de reduceri de început de an dintr-un magazin cu multe pretenții -cam tot atâtea cât cifrele prețului de pe etichete – m-a dus cu gândul la o întâmplare petrecută vara trecută, când promisiunea ardentă a soarelui le face pe femei să:

1. dea fuga la sala de sport ca să recupereze ce s-o mai putea, dacă…., chit că se adună de pe jos de atâta efort,
2. asalteze magazinele cu costume de baie, colecție nouă – fără discuție – să cumpere ultima tăietură în materie,
3. ambele

Aflată într-un astfel de magazin (dintr-o categorie trebuie să fac și eu parte), mă decid să probez un costum verde-prăzuliu-turcoaz (vezi foto), genul fără burete, doar o coajă de întăritură, nu că aș avea cine știe ce rostogolire să împiedic.

Plăcându-mi croiala, materialul, decid să cumpăr unul și pentru Maria, dar am dubii în privinta mărimii cupei, ea preferând genul de sutien clasic cu ranforsări. Mă asistă în această dilemă epocală o vânzătoare netrecută de 23 poate 24 de ani. Trage la o parte, ferm, neanunțat și profesional,  perdeaua garderobei în care mă aflam și se minunează: vaaaiiii, da` ce bine vă vine….! Mă întorc cu spatele (deși oglinda mă urmărește din toate părțile), găsindu-mă jenată sub această lupă a tinerei vânzătoare, care mă studiază ca pe un șoarece de laborator. Vaiiii, da` ce spate aveți…!; da` faceți vreun sport? Fiind în cătarea tirului ei de întrebări, mă eschivez (încă nu mă pot obișnui cu insolența cu care mă privesc unii oameni când sunt ceva mai dezbrăcată), bălmăjesc ceva cu gândul să scap mai repede și politicos din laț și să-mi văd de ale mele.

Revenim la costumul pentru Maria și-i expun temerile mele legate de mărimea cupei. Are sânii cam ca ai mei? zice vânzătoarea. E rândul meu să cântăresc fără opreliști peisajul ascuns de tricoul negru.

Aaaa, nuuuu, nuuu! zic sincer impresionată de amploarea bustului ei, atât cât puteam ghici prin bariera bumbacului. Nu, zic, nu e așa de bine dezvoltată ca dumneavoastră….Stați să vedeți, insistă ea, iar eu nu mai am timp să-i opresc gestul de o infinită familiaritate. Își trage iute tricoul in sus și, din cupa imensă, expune vederii mele un sân mic,  firesc, cu o aureolă viguroasă și întinsă ca jumătatea mai ascuțită a unui ou, de un arămiu perfect de solar,  sân care n-avea nimic de-a face cu cochilia capitonată cu mult burete și supradimensionată pe care o văzusem mai devreme; o cochilie care și-a ratat destinul sincer de a deveni o frumoasă pernă pentru șezut, așezată poate pe un scaun de lemn, elegant băițuit. Sunt puțin năucită și contrariată, gândindu-mă la toți tipii care și-ar dori să-și umple până la debordare palmele cu atâta generozitate a naturii sau bisturiului. O promisiune neonorată chiar înainte de a fi făcută…. (A nu se înțelege că am o problemă cu mărimea, fie ea mare sau mică.)

Cam asta e gândul care-mi trece prin cap intrând în magazinul cu pretenții de care pomeneam în introducere. O cupă prea mare pentru un conținut mic… În urmă cu o lună, atmosfera era una de muzeu, câte un client ici-colo, muzica în surdină, conversațiile în șoaptă, vânzătorii amabili, discreți, îmbrăcați în costume negre, produsele cu ștaif, materiale de bună calitate, croială impecabilă.

Acum sunt scoase ca pe taraba lu` taica Lazăr colecții vechi, unele prăfuite, tăiate, cu defecte, un fel de trafic de mațe înșirate pe mese într-o devălmășie apocaliptică. Nici vorbă de produsele reduse anunțate pe site. E o forfotă de hipermarket, vânzătorii nu prididesc să reașeze în teancuri bluzele, puloverele ridicate scurt în aer, prețăluite dintr-o mișcare grăbită și aruncate la voia întâmplării pe masă de cucoane, aparent bine crescute și țâfnoase. Asta în timp ce alți angajați ai magazinului continuă să aducă din depozit valuri-valuri de haine, care se topesc în mâinile muierilor ca înghețata pe băț în zilele toride de vară. La garderobe, ca și la case, cozile formează câte o buclă din cauza lungimii, maldărele de haine zac aruncate pe scaunele din cabine, pe jos, pe barele pentru umerașe. Nici urmă de ștaif, de eleganță sau de bună cuviință, dovadă că nu haina scumpă face pe om…..

Cucoanele, juisând datorită deal-ul bun, plasează herculean pe tejghea mormanele de haine (chiar și 10-15 bucăți deodată) ca snopii de coceni. Pungile cu care ies din magazin atârnă până în pământ ca niște trene negre și țepene.  Sunt zăpăcită de atâta zumzet, mă pierd în devălmășia asta smintită. Îmi repugnă să scotocesc în maldărele de haine precum nefericiții pe care îi văd dimineața scurmând în tomberoane, cu corpul pe sfert vârât înăuntru. 

Rafinamentul personal, cu tot ambalajul său exerior, este și libertatea de a-ți crea confortul psihic în a face o achiziție în mod civilizat, nepresat și neamețit de vârtejul prețului mai mic. În definitiv, reducerea afișată pe eticheta produsului e un preț prea mare pentru neeleganța de a scociorî ca într-o ladă uitată-n pod. O cupă prea mare pentru un conținut atât de mic….