La picior de Paris (IV)

“-Unde stai?

-La picior de Paris. 

-Unde-i asta?

-La Techirghiol.

-Ce, mă, la voi acolo?

-Păi cum vrei? Picior de Paris sau micul Paris.

Lucrurile erau așa de frumoase și de aranjate….; bine, erau și strâmbe….. Erau niște bălăriile dracului și niște cotețe; ici-colo niște viluțe cu parter și doar cateva cu etaj. Nu era asfaltat. De unde până unde picior de Paris. Da’ trebuia să-l facem și noi așa, mai interesant….”

“La picior de Paris” – aceasta era, prin anii ’60-’70, denumirea neoficială a Techirghiolului, denumire ce se alimenta încă din faima și farmecul căpătate în perioada interbelică,  când toată protipendada Bucureștiului se muta, cu cățel și purcel, la Techirghiol. Era un teritoriu nou cucerit (cei care avuseseră inspirația și flerul de moșier al unui Kogălniceanu își cumpăraseră pământuri în stațiune), împestrițat de amestecul de naționalități, blagoslovit de moldovenii aduși de Kogălniceanu și glazurat de trecerea piciorului boemei, plimbat deopotrivă pe bulevardele Parisului, Londrei, Romei etc. 

Amantul doamnei T din “Patul lui Procustvine în Techirghiol să-și urmărească îndeaproape iubita, părinții lui Mircea Eliade investesc într-o vilă, prințul Bibescu și bancherul Aristide Blank încredințează arhitectului G.M. Cantacuzino construirea unor vile care stau și azi în picioare. Marele actor Constantin Tănase ajută la construcția vilei Scena (destinată actorilor), a bisericii Sfântul Ilie, a două școli și a Căminului Cultural. Dar acestea sunt istorie…. 

         Revenim la stațiunea zilelor noastre, asimilată mai degrabă ideii de neputință și mai puțin de vioiciune, ne reluăm, alături de ghidul nostru, domnul Sârbu, periplul din punctul lăsat aici (prima parte).

Părăsim, pe stânga, Sanatoriul pentru copii, mărginit de niște oțetari și copaci bine crescuți. La colțul străzii de vis-a-vis, frizeia Mirela ne anunța printr-un banner, de un roșu violent, sugrumat de doi copaci, serviciile oferite. După așa reclamă, te uiți, nitam-nisam, să vezi unde-i intrarea. O baracă mică, vopsită în alb, înghesuită în coasta unui hotelaș proaspăt renovat. Izbucnim cu toții în râs. Frizeria poartă chiar numele soției ghidului nostru, iar acesta nu scapă prilejul să facă audiența să râdă.

Intrăm de acum într-o zonă în care tușa noului este evidentă. Pe colț, în diagonală cu frizeria și hotelașul renovat, se înaltă o vilă a unui machidon (zice ghidul nostru), reconstruită și înălțată pe 2 etaje. Construcția cuminte, fără accente epatante, este plăcută ochiului. 

O ținem în sus, pe străduța acestei vile noi. În zare, un drum asfaltat își întinde, de-a lungul unei miriști înălțate pe un deal, panglica neagră. Ne putem închipui lesne că, odinioară, acesta a fost regatul oilor. După un intermezzo care ne reamintește că suntem în patria nămolului (două sticle din care nămolul,  un fel de moțat proaspăt, iese ornat ca dintr-un poche de patiserie), simțit bine la talpă de cei ocupați cu explicațiile, regăsim câteva maghernițe cocoșate și strâmbate de ani, cu ciorciobutele și firătaiele scose în fața porții. În spatele lor, un castel de apă, vechi de prin anii 30-40, ne reconectează cu trecutul ceva mai îndepărtat. 

Dăm, în scurt timp, de o clădire ca un păianjen uriaș, susținută de piloni groși. Este sala de sport a localității și, ceva mai în spate, stadioul. Peste drum începe teritoriul noului, desenat în case frumușele (unele aparținând unor marinari retrași la țărm), aranjate cochet, și blocuri – izbânda socialismului în lupta cu spațiul locativ. Suntem aproape de capătul de nord al stațiunii

Traversăm pe partea noului , unde își găsesc locul biblioteca orașului și grădinițași facem cale întoarsă, coborând spre lac (străduțele în Techirghiol par dispuse în evantai față de lac). Din punctul în care ne aflăm acum zărim, la o distanță de vreo 300 de metri, turlele bisericii Sfântul Ilie, loc cu mare încărcătură emoțională pentru ghidul nostru. Dar nu dintr-un exces de cucernicie, ci pentru că…

…..“mai spre colț de biserică , candva era o bombă, un băruleț cât un container de mare, hai două. Îi ziceam “La Sfântu'”. Unde ne vedem? “La Sfântu'”. Sfântu era locul nostru de întâlnire …. codificat. Eram toți de aici, ne știam din gradiniță. La film mergeam cu două ouă (noi aveam găini). Le puneam în coșuleț și intram. Nu scăpam nici un film cu Jean Marais, Gérard Philipe, cu Pardaillan, cu vikingii 

-Uite măgarul! zice Ștefan. Traversăm strada și ne apropiem de măgarDar nu orice măgar, lăsat slobod de vreun turc sau tătar, ci cel statuar, care dă orașului aura de legendă. Ne apropiem, după ce am parcurs un traseu în formă de potcoavă, plecând din fața lacului și ajungând tot aici. Statuia măgarului și a stăpânului Techir, amândoi tămăduiți, conform legendei, de apa și nămolul sapropelic al Techirghiolului, tronează priveliștea asupra lacului. Câteva ițe de fier, peste care ar fi trebuit să se aștearnă betonul, stau dezgolite, în toată splendoarea ruginii lor, chiar lângă statuie, ocupându-ți obraznic o parte din fotografie. Înțeleg că faleza orașului a fost refăcută în ultimii ani, proces probabil neîncheiat….

Coborâm pe faleză. Sub lumina soarelui blajin de septembrie, lacul are reflexe argintii strălucitoare. E ca o piatră prețioasă într-o montură neregulată. Câteva iole, în depărtare, animă orizontul.  Se pregătesc pentru regata de mâine. Vânticelul e propice. Ochii se plimbă roată de la zona băilor reci de nămol (în dreapta) la pescărușii aliniați pe un promontoriu ca mărgelele pe ață, ca să urce apoi spre vila Minerva, farul stațiunii încă din anii 1930.

Aflată chiar la intrarea în stațiune, aici erau aduși la tratament ofițerii aviatori. Vila Minerva este înălțată pe o moviliță (altminteri, întreaga stațiune e toată un deal și-o vale, un deal și-o vale, domoale și îndurătoare cu inima turistului plimbăreț, venit la băi), înainte deschizându-i-se toată priveliștea lacului. Nu știu ce sentimente vor fi avut ofițerii iarna, când crivățul și băltărețul pieptănau aprig pământul Dobrogei…. , dar mi-a rămas în minte mărturia soției domnului Sârbu, Mirela Sârbu: Iarna, pentru mine, Techirghiolul are imaginea unor babe îmbrăcate în halate de molton și cu niște troace în picioare. Aceleași, probabil, făcătoare de sarailii, baklavale, șuberek, halva din făină (făcută anume de tanti Nurishan, vecina domnului Sârbu).

După bucla asta făcută prin stațiune, e de prisos să cauți un loc unde să adăstezi cu o cafea turcească și o baklava în față (unde ești tu, Garabet? să ne oprim, asemenea lui Constantin Tănase, la bodega ta, unde sigur vei fi avut și delicatesuri….). Locul nu are identitate sau, poate, secretul acestora e hărăzit să rămână în culcușul ros al moltonului….

Zăbovim încă pe faleză și cercetăm casele din primul plan al vederii, situate chiar în buza bulevardului. Acolo, zice domnul Sârbu, de la colț și până în partea ailaltă, la farmacie, toate astea au fost ale lui Garabet, un armean.  L-am apucat și eu, avea peste 80 de ani, era 

puțin mai mare ca Ștefan, așa ajunsese. I-au luat ăștia tot, tot i-au luat la naționalizare. L-au lăsat  pe bietul Garabet…, de abia mai mergea; pe lângă tot ce-a fost al lui, toate prăvăliilea astea. L-am prins și eu.   

       Când te gâdești la câte nații coexistă în Techirghiol, te întrebi dacă nu cumva Cineva  a gândit un alt fel de Arcă a lui Noe și-a deșertat-o chiar aici, aducând alături pe turci, tătari, armeni, aromâni, nemți, români și lăsându-i să se amestece, să se înmulțească și conviețuiască în bună pace. Un mozaic dobogean citat deseori ca model arhetipal. Amalgamul acesta, mai degrabă oriental, a existat și la Brăila, orașul copilăriei mele, doar că, la vârsta când eu începui să pricep mai bine mersul lumii, amprenta asta orientală fusese ștearsă….. O regăsesc recitind scrierile lui Panait Istrati, în care regăsesc câte ceva din felul de a povesti al bunicilor mei, al mamei mele. Vreau-nu vreau, memoria mea a șters pojghița asta orientală a vocabularului, a locului, a oamenilor de prin părțile acela.   

       Noi, zice domnul Sârbu, am trăit cu toții aici, dar nu ne amestecam unii cu alții. Tătarii erau în partea asta (și arată în dreptul vilei Minerva), turcii, dincolo. Se mai amestecau ei la nunți, câteodată, când se lăsa cu câte un ochi umflat sau cu câte un cap spart. Noi, copiii, priveam printre garduri ca la coridă. Era imposibil să nu se lase cu vreo cafteală. Făceau nunțile cu așa mare fast….., aveau muzica lor, cu clarinetul acela și daulă (tobă turcească) de bubuia aia….  De exemplu, mergea unul din ei  și comanda o melodie pe care o voia el și dansa el sau se mai strângeau 2-3, apoi venea altul, căruia i se întrerupsese melodia. Da cine ești, tu, da de ce așa, da du-te, bă! da du-te tu! și uite-așa începea paradeala. Fiecare mai avea câte doi-trei prieteni. Se încingeau acolo niște lupte…Se tăvăleau  pe jos, câte un ochi vânăt, câte o căpățână spartă. Nu grav. Noi comentam a doua zi: s-a bătut Ahmed cu Osman, cu ăla, cu ăla. Asta până prin 68, după aceea nu mai erau cafteli. Intervenea și poliția. Se cam terminase cu cafteala la nunți. Cu turcii și cu tătarii ne cunoșteam, eram prieteni, jucam fotbal împreună.

Rămași la capitolul acesta, evocăm și existența geamiei, construcție veche, dar bine întreținută, aflată la vreun kilometru de punctul de pe faleză unde ne aflăm. Avem să ajungem și acolo, iar o dovadă mai clară a amprentei oamenilor asupra locului nici că puteam spera să primesc….. Dar, mai aveți puțintică răbdare, voi ajunge și acolo….

     Urcăm în mașină și pornim în căutarea geamiei. De-o parte și de alta a drumului, nucii mari, bătrâni, sunt încă martorii tăcuți ai pupăturilor furate până ne săturam. 

Dăm mai întâi de locul fostei cășării (loc de prelucrare a brânzeturilor), transformată acum în locuință obișnuită. Pe diagonală cu aceasta, o livadă înconjoară zidurile geamiei, din mijlocul cărora vârful iese spre cer ca o suliță. Facem înconjurul pe două laturi, dar nu mă mulțumesc cu atât. Spre inima satului, căsuțele devin tot mai mici, par intrate un sfert în pământ. Poate și pentru că soseaua este cu mult înălțată față de intrarea în casă. E liniște. Nucii își mai scutură câte un rod în fața trecătorilor. Îmi doresc să fac câțiva pași înspre inima locului, să văd oameni, să mă uit în ochii lor. Apucăm pe străduța paralelă geamiei. Într-un loc care se îngustează (pare a fi o valea a unui pârâiaș secat), niște scări ne conduc la prăvălia lui nea Mitat (fostul magazin Sagedin), lângă care stă lipită o bodeguță. Te-ai aștepta să fie goală la ora 11.00. Nu și pentru cei antrenați….

-Faceți o poză!, aud dintr-o dată. Privesc puțin nedumerită de interpelarea străinului. Văd venind, de la una dintre măsuțele bodegii, un ins subțirel și cu pasul încet, ușor legănat, ochii de forma cheotorii. Sunt contrariată. Nu înțeleg ce se întâmplă. Gândesc că, văzându-mă cu aparatul foto la gât, o fi fost deranjat de ceva. Oare ce l-o fi deranjat? În spatele meu, o muiere srtigă: după două ore nu mai face nimic… 

-Faceți o poză!, continuă, insensibil la cele auzite, omul nostru. Se apropie cu mâna întinsă a salut spre  domnul Sârbu și abia acum pricep că se cunosc, că lor trebuie să le fac o poză. Mă execut întocmai, în timp ce brațul omului se lipește prietenește de umărul ghidului nostru.

-E mama vitregă, ne explică omul, la noi ,la tătari. E nașa mea. Are voie să mă certe. Și acuma s-a luat de mine…

-Și el a înțeles acuma…., zice domnul Sârbu șugubăț.

-Și nevasta ce zice?, întreb eu

-Nu, n-are voie, n-are voie, îmi răspunde bine dispus omul. Da’ nu mă-mbăt, doamnă.

-Ce, n-am voie să beau una înainte de masă?

-De aici poate să se ducă și târâș, continuă burzuluit nașa omului nostru. Alte două vecine se adună ciotcă și încep să pălăvrăgească pe limba lor, amestecând și câte un cuvânt românesc. Suntem martorii unei scene colorate, ca într-un tablou cu tătăroaice de Iosif Izer. Mașinile încep să vâjâie încoace și-ncolo, muiererile își continuă nestingherit șueta în fața bodegii, care pe trepte, care sus, lângă șosea. Se strigă una pe alta. Aud nume turcești, tătărăști, dar nu înțeleg mai nimic din conversația lor.

-Ești cu mașina, îți dau o berică? îl întreabă tătarul nostru pe domnul Sârbu. Ignoră răspunsul, ca și când nu l-ar fi auzit.

-Tărie, vin, ce bei?

-Nu ți-am spus că mai avem de umblat, întărește ghidul nostru în timp ce ne îndreptăm cu toții spre geamie. Omul ne urmează. Sunt bucuroasă de companie, îmi place pitorescul personajului, fost mecanic auto, om priceput în meseria lui. Are o poveste…..

           Ca și cum ar fi așteptat momentul ajungerii în fața geamiei, Ali, tătarul, ni se dezvăluie. Se trage din Cluj, din Bonțida, din tată tătar și mamă constănțeancă. Ca să nu se însoare cu românce, părinții lui Ali se stabilesc În Techirghiol (întrevederea fiind prea scurtă, n-am aflat cum au ajuns în Cluj). Ali s-a însurat cum trebuie. A luat de nevastă o turcoaică frumoasă, cu ochii albaștri. Are doi copii frumoși (așa zice povestea…).

-Sunt singurul tătar cârâm* din oraș, îmi explică Ali, adică singurul tătar adevărat, din Crimeea. Tatăl meu a venit din Crimeea. Am stat întâi la Cluj, mai spre Gherla, în Bonțida, iar la șapte case de noi s-a născut cel mai mare securist, Vasile Blaga**.

Evocarea aceasta în plină descriere a istoriei familiei mă deruteză…. Pe moment, nu îi înțeleg rostul. Aveam să-l aflu ulterior, documentându-mă asupra existenței tătarilor în Dobrogea.  

-Vedeți acolo semiluna?, zice Ali arătându-mi emblema semilunii de pe vârful geamiei. Eu am montat-o. 

Mă uit mai atent spre vârf și constat că isprava asta, judecând după ascuțimea construcției, a necesitat mult curaj și ceva echilibristică. Îmi observă nedumerirea și continuă.

-Am pus o scară, am legat-o cu scotch de balustrada aia și am sudat semiluna. 

E mândru de isprava lui, iar eu îl felicit pe măsura efortului. Mă privește cu albul ochilor lui oblici, mult asemănători cu ai mei. Ne pregătim ieșirea din perimetrul geamiei și nu mă pot reține să-l întreb ce vârstă are. Îmi răspunde curtenitor, cu mici ocolișuri: 

-Ce cadou să vă fac? Mâine e ziua mea. Îmi sărută galant dreapta și face drum întors spre casă sau poate…..

Legenda lui Techir și a măgarului său, tămăduit de răni, ca și stăpânul său, care devine din orb și olog ceva mai întremnat după scalda în apa lacului,  îmbracă orașul într-o aură de poveste al cărei început se leagă de numele lui Soliman Magnificul, perioada Evului Mediu. În mod aproape firesc, povestea mea se termină cu imaginea lui Ali, singurul tătar cârâm (crimeean) din Techirghiol, cel care a montat semiluna pe geamie…..

Vezi mai jos părțile I, II și III ale poveștii.

P.S. 1. Mulțumesc doamnei și domnului Sârbu pentru primirea lor atât de caldă și pentru periplul acesta, la început de septembrie, prin Techirghiolul de azi și de ieri. Mulțumesc, dragilor, că mi-ați dat de lucru, că m-ați făcut să răscolesc prin istoria orașului, a personalităților care au marcat trecerea lor pe aici, printre care, de notorietate este Constantin Tănase. 

P.S 2. Multumesc soțului meu pentru că  m-a încurajat, în ciuda opintelilor mele, să continuu să scriu povestea. Fără el aș fi abandonat. Să scrii despre Techirghiol nu e subiect prea “sexy”. M-aș fi mulțumit cu pozele….

La picior de Paris (I) 

La picior de Paris (II)

La picior de Paris (III)

*Pe 11 mai 1944, Stalin ordonă ca populaţia tătară din Crimeea să fie deportată în alte părţi ale Rusiei – Uzbekistan, Asia Centrală, Siberia. Dictatorul rus a luat această decizie ca un gest de represiune împotriva populaţiei tătarem, care de la înfiinţarea URSS luptase împotriva noilor stăpânitori de la Moscova. Tătarii din Crimeea au fost de partea „albilor“ în războiul civil care a urmat Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au oferit sprijn naziştilor în lupta cu Armata Roşie, în speranţa redobândirii independenţei. Însă, în urma declanşării acţiunii de deportare o parte dintre tătarii din Crimeea se refugiază în Dobrogea. „Crimeenii au fost primiţi ca fraţii lor de sânge, credinţă şi limbă de tătarii stabiliţi în Dobrogea“, notează profesorul Guner Akmola, urmaşă a unei familii de tătari din Crimeea.

**Venirea acestor refugiaţi dezlănţuie o adevărată prigoană din partea serviciilor de securitate asupra celor care i-au adăpostit, ascuns sau ajutat. (Adevărul)

Cum au înfruntat tătarii din Dobrogea ororile comunismului. Povestea muftiului şef condamnat pentru uneltire împotriva URSS

Câţi tătari mai trăiesc în prezent în România. „250 ani au stăpânit tot spaţiul euro-asiatic şi acum au rămas fără ţară“

Fascinanta istorie a turcilor şi tătarilor din România: de la stăpânii Dobrogei otomane la supuşii unei ţări ortodoxe 

Related Posts

  • La picior de Paris (I)La picior de Paris (I)                   Cu un scârțâit ușor de frâne, automobilul opri în fața luxoasei vile Păpușica, aflată mai spre capătul stațiunii. Tănase coborî sprinten, îndreptându-și cu mișcări largi haina țeapănă, croită dintr-o stofă fină, cu pătrățele. […]
  • La picior de Paris (III)La picior de Paris (III)            Tănase ieși din restaurantul Zori de zi cu pântecul ostoit. Gândurile își mai domoliră și ele tăvălugul; se risipeau ca un stol de cormorani goniți de zgomotul unei puști deasupra lacului opalin. Călcând îngândurat, o luă în sus, pe Narciselor, […]
  • Fasolea cu ciolan, o indigestă ”tradiție românească”Fasolea cu ciolan, o indigestă ”tradiție românească” ”...La popa Ion Zamă a venit în vizită profesorul Dimitrie Gusti (sociolog, filosof, unul dintre întemeietorii Muzeului Satului) şi părintele l-a ospătat cu o ciorbă de fasole de post foarte gustoasă. Dimitrie Gusti a întrebat cum o face şi părintele i-a explicat: alegi o găină cât mai […]
  • Să iubești plutind deasupra fulgerului (II)Să iubești plutind deasupra fulgerului (II) Bach vorbește. Din vârful degetelor cu care este obligat deopotrivă să mulgă pe furiș o capră obștească, ca să hrănească bebelușul, și să scrie basme care să pună umărul la sovietizarea Gnadentalului, ștergând o promisiune istorică de autonomie a coloniei germane. Și toate cuvintele […]
  • La picior de Paris (II)La picior de Paris (II) Venind dinspre drumul Eforiei, îmbrăcați în blândețea dimineții începutului de septembrie, debarcăm tuscinci în fața vilei Păpușica, astăzi, Primăria Techirghiol. Lumina arginitie a lacului și cerul azuriu, șters de orice dâră de nor, ne fac martorii unui pastel de o manufactură […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *