Category Archives: Personal

Zacuscă cu gălbiori și condimente oltenești

Galbiori1”Gălbiorii sunt bureți de pruni, așa le zicem noi.” , îmi povestește soacră-mea între 2 amestecări vârtoase în ceaunul cu ulei și ceapă pusă la călit  (să cumperi, mamă, când te mai duci tu la cumpărături, gălbiori! Că tare-i bună zacusca. Eu numai d`asta mâncam când eram copil).

Scăpată de plânsul cepei, de data asta, dată prin mașina de tocat de Ștefan, mă consider avantajată spălând și îndepărtând, cu o migală demnă de un maestru bijutier, fiecare ac de brad sau fir de pământ încrustat în striațiile gălbiorilor. Mi se par fragili, mă port elegant. Cât de elegant pot. Spăl și ascult….. Aud și apa, și povestea….

”Pe dealurile Drăgășanilor, bureții creșteau printre pruni. Nu puteai să intri în livadă, călcai pe ei. Era covor galben. Toată vara. Creșteau laolaltă cu fânul. Când  fânul se făcea de cosit, îl dădeam cu grijă deoparte și adunam mănunchi de bureți. Trebuia să umbli cu grijă, că nici fânul nu trebuia să-l calci.

În anii 50-60, în zona noastră nu existau vinete. Zacusca se făcea cu gălbiori, ceapă, ardei, morcovi și roșii. Gălbiori foloseam la orice: zacusca, ciulama, ciorbă, sarmale de post. Pentru ca să avem iarna, îi înșiram pe ață și îi puneam la uscat în magazie. Pe puțin 100-150 kilograme strângeam în fiecare an.

Printre femeile din sat circula o regulă nescrisă: gălbiorii să nu atingă metalul. Nu îi tăiam cu cuțitul, ca să rămână buni și sănătoși. Se rupeau numai cu mâna. Pe cei mici, îi puneam la zacuscă.”Zacusca cu galbiori1

Termin gălbiorii de spălat (puși la scurs într-o sită de plastic….) și soacră-mea îi ia în primire. Pe cei mari îi desface cu mâna pe lungime și-i varsă peste ceapa devenită usor gălbuie…. De nerăbdare. Se călesc împreună, la foc mic, ca să nu se dizolve bureții, să rămână întregi, să-i vezi când întinzi, colo, iarna, zacusca pe pâine…

”Bunica făcea zacusca numai în vase de pământ. Și când apăruseră vasele de metal, tot nu cumpăra. Tot ce avea ea în casa era de pământ și lemn. Nici untura n-o ținea în garniță. Tot în oale de pământ. Erau chichițele ei de femeie născută la început de secol.

Zacusca o pregătea pe plită (o tablă groasă pusă pe pirostrii). Pe urmă, o băga în cuptor să prindă ”față” și o punea apoi în niște vase de lut (căni mai mari, fără toartă). Pe deasupra, ca să nu prindă ”floare”, turna unt topit sau ulei făcut de ea. Ulei de nuci, de floarea soarelui, de seminte de dovleac , făcut la presa adusă în cârcă de bunicul, după război, de la ruși.

Supraviețuise războiului, venise timpul să se ocupe și de stomac….

Ciupercile par să se lege bine dimpreună cu ceapa – linguroiul de lemn, plonjând la intervale regulate, impulsionează treaba -, amestecul devine ușor gelatinos și sticlos. E momentul  vinetelor ( si ele mărunțite în mașina de tocat, prin grija lui Ștefan) și al unei turnuri ușor intime a poveștii…

”Din mai până-n septembrie, bunică-mea dormea numai afară, pe prispă, pe saltea de paie sau de fân. Noaptea, dormea în pielea goală. Corpul, zicea ea, trebuie să se ”aerisească”.

Întrerup abrupt firul poveștii, întrebând-o despre ”mama Frăsâna”, bunica soțului meu și singurul copil al Marinei. Era o mână de om, subțire, mică, energică. Când am cunoscut-o, cu câțiva ani înainte să se stingă, urca dealul din spatele casei cu o agilitate de puștoaică. Creștea capre, curci. Avea curtea plină. Când am cunoscut-o, m-a întrebat direct, oltenește: ”Ce faci, fă, dacă se duce-n armată, îl aștepți?”

”Îl aștept, mamă Frăsâna, îl aștept!” i-am răspuns intimidată de abruptul întrebării ei.

”A făcut, la Vâlcea, Școala normală de fete. Ieșise farmacistă, că bunicul se recăsătorie cu o doamnă căreia îi plăcea farmacia.”

Stefan zacusca2O întrerup din nou, povestea pare să se frângă…. Oricum, ardeii copți debordează de zeamă. Se cer turnați peste ceapă, gălbiori, vinete.

”La 16 ani, bunica mea s-a căsătorit. El avea 20 si era locotenent. Au stat împreună 10 ani și n-a rămas nici măcar o dată gravidă. Așa că, s-au hotărât să se despartă. Fiind sub nu știu câți ani, trebuia să aștepte 3 luni hotărârea. De Paști, când bunicul s-a întors în sat, a aflat că bunica era gravidă….. S-au gândit să anuleze hotărârea, dar frații lui s-au împotrivit. Au zis ”că nu-i cu el”. Ea s-a ambiționat și n-a mai vrut să se împace cu bunicul. A ramas singură. Avea gater, avea cazane de țuică (povarnă)”.

Zacusca noastră cu gălbiori începe să bolborosească pe limba ei (are și ea povestea ei de spus….), cere mai multă atenție, iar eu o îndem pe soacra mea să revină tot la zacuscă….

”Zacusca, peste iarnă, o țineam în beci. Era coaptă, nu se strica niciodată.

După 8-9 ani, bunica s-a recăsătorit. Cea mai bună prietenă era căsătorită cu vecinul ei Voicu, pe care tot Șarpe îl chema (ca pe ea….). Nevasta lui Voicu a murit la nașterea celui de-al treilea copil. Înainte, a chemat-o pe bunica și i-a zis ”mărită-te cu Voicu, ai grijă și de copiii mei”.

Așa s-a măritat cu Voicu, au desfăcut gardul dintre ei. Amândoi erau Șarpe.

Zacusca o mâncau până spre vară. Aveau asigurate posturile Crăciunului și Paștelui. Gălbiori mai punea în oțet sau făceau ardei umpluți cu varză.

Pe bunica o chema Marina. Cînta frumoooos! (Maria Ciobanu era la degetul mic….). Rămăsese orfană de mică, se ducea cu oile, vacile la păscut și cânta. Tot cânta un cântec cu Leanțo. I-a rămas numele de Leanța, de la cântec. Mai avea trei verișoare și pe toate le chema Marina și toate erau apropiate. Dacă întreba cineva în sat de Marina, te trimitea ori la aia, ori la ailaltă….

Pe bunicul meu toți îl știau de ”majur”. Când a venit acasă, după ce îl făcuseră locotenet major, îl întrebă un unchi din Hodorogi ”- nepoate, ce ești tu?; bunciul îi răspunse și el începu a repeta ”majur, majur, ne-ai ridicat neamu”. Și, de câte ori se întâlnea cu cineva, povestea despre nepotul lui ”majur”, prin opoziție cu el, care fusese căprar.

Cam toată vara făcea zacuscă. Pe bucăți… Când erau bureți, nu erau ardei, când erau ardei, bureții erau pe terminate. Așa că, punea bureții într-o oală și turna ulei peste ei. Îi lega la gură cu hârtie groasă și pânză de sac și îi păstra în beci.

Beciul nu era ca ăsta al nostru. Era săpat la 2 metri și jumătate în jos, placat cu piatră de râu. Deasupra avea magazie. Sus țineau vinul. În beci nu era pic de umezeală. Și mâncarea tot acolo o ținea, fie vară, fie iarnă. Piatră de râu era și în partea de jos a casei; sus era lemn.

Bunica avea oi, capre, boi, vaci, cai… Ea zicea că boii și caii nu sunt animale, sunt de-ai noștri, fără ei nu putem trăi….

Făcea de toate. Nu suporta lenea și băutura, da făcea țuică (era cazangită). Vindea țuică, unt, brânză, lână. Pe la noi, până-n 65, n-au existat autobuze. Încărcau vineri seara marfa în căruță și se duceau la Drăgășani, la târg. Și când eu eram în liceu, tot așa făceau. Erau o familie înstărită, aveau și stupi, mâncau bine, sănătos….”

Între timp, zacusca noastră a primit și pasta de roșii. O potrivim de gust (sare, piper etc.) ,după ce o testăm nelămurite de mai multe ori…  și-o lăsăm să fiarbă în continuare la frosiioc domol. Sub cratiță, ca să nu se prindă, vârâm o tablă groasă. Zacusca fierbe domol, povestea zacuștei din copilărie continuă….

”Bunică-mea a murit și n-a schimbat porcii ”mangalița”. Creștea mulți, îi tăia, îi împărțea cu cei care o ajutau. Mama i-a schimbat cu York-ul plin de grăsime (introdus în anii 60 și în Romania de către autorițățile comuniste)….

Dacă te știa puturos, nu-ți dădea nimic.”

”N-am ajuns la final, da`, ca să vezi….”, zise soacră-mea, oprindu-se brusc și mestecând cu greutate în zacuscă. După culoarea devenită arămie, ai crede că suntem aproape de final. Încă nu…

”Al doilea soț a făcut pneumonie și a murit într-un ianuarie de sfîrșit. Ea le-a spus fetelor: ”până-n 40 de zile să vă pregătiți, că nu mai stau nici eu, mă duc…”. Au zis că mamița a luat-o razna…. Bunică-mea s-a dus cu ele la biserică să-i facă bunicului de 6 săptămâni, s-au întors acasă. Veni lume la parastas. Maică-mea, mai slobodă de gură, i-a zis ”ce faci, coană mare, ai zis că după 6 săptămâni…..” S-a așezat în pat și-a văzut-o cel mic, al treilea, al Mariei. Făcea semne cu mâna, le chema. I-au pus lumânarea, tragea să moară….. Se ținuse de cuvât.

Mirosul zacuștei cu gălbiori e din ce în ce mai pregnant…. A devenit pufoasă la amestecat, parcă nu se mai opune, nu mai are greutatea de la început. E ca un cal nărăvaș care a fost îmblânit și stă docil să-i pui căpăstrul. Borcanele sterlizate așteaptă fierbinți povara. Le dau cuptorului pentru tușa ultimă de etanșeizare. Iarna poate să vină, pivnița e bine garnisită….

P.S. Marina Șarpe din Aninoasa de Drăgășani era născută la 1 900, pe 8 februarie. Bunica Marinei se născuse tot pe 8 februarie; soacra mea e născută…. tot pe 8 februarie. Maria, fata mea, mai adaugă un 10 la ziua de naștere, dar păstrează tradiția 8-lui….  Ca și zacusca cu gălbiori….

Când voi fi mare, patiserie ma fac….!

Eu la mare cu carte_n manaIeri, lipsa umbrelei m-a obligat sa ma adapostesc intr-o statie de metrou. La metrou, ca la metrou: un du-te vino aproape continuu, alti oameni care se ascundeau de ploaie si, desigur, o patiserie/covrigarie…. Am ignorat-o trufas cu… coada ochiului si m-am retras intr-un colt. Am scos cartea din poseta, mi-am distribuit echitabil greutatea corporala pe ambele sandale-platforma, continuand sa urmaresc pieziș trecatorii sau stationarii alungati in subteran de ploaie.
Unii isi scoteau umbrelele, altii, covrigul sau merdeneaua din punga. Mirosul ucigator (pe care si acum il am in nari… ), amplificat si de aerul devenit brusc rece, mi-a amintit ca ultima mea masa fusese cu vreo 5 ore in urma…..; daca masa se pot numi 2 mere si 2 piersici in care am forat adanc dupa “chiriasii” nepoftiti (ca doar stiti ca nu stropesc copacii din livada).
Si tot ce-mi lipsea din decorul asta “nutritiv” era Houellebecq…. (“Supunerea”, ed. Humanitas) care zice, in stilul lui naucitor: “…pe vremea cand femeia isi cumpara si isi spala singura legumele, isi pregatea carnurile si fierbea inabusit tocana ore in sir, se putea dezvolta o relatie tandra si nutritiva; evolutia conditionarilor alimentare cufundase in uitare aceasta senzatie care, de altfel (…..) nu era decat o palida compensatie pentru pierderea placerilor trupesti.”
Cu matele ghioraind, m-am razbunat pe Houellebecq, oprindu-ma la MI din apropierea casei si cumparand carnuri rotisate. Ajunsa acasa, nu mi-am pus sortul sa gatesc…., ci pantalonii scurti si tricoul care mai pastra mirosul de parfum frantusesc de la pranz.
Mancand, in confortul tinutei mele sportive, am realizat ca am stat ca fraiera pana ce a stat si ploaia – adulmecand mirosul si privind pe sub sprancene la cei care infulecau – amagita de parsivul Houellebecq (sau poate de creierul meu neresetat…) si nu mi-am luat macar un covrigel…..Sau o merdenica, acolo….Ca doar n-ar fi fost foc….

Când nu merge de la sine, o împingi!

Anul trecut, cam pe vremea asta, nea Vasile din Dragasani a mesterit socrului meu 2 minisisteme artizanale de alungat pasarile din livada.
– “Ilie, asculta la mine: le pui p-astea si nu mai ai treaba cu pasarile…..!”
La cea mai mica adiere a vantului, minunile industriei artizanale aveau misiunea de a pune in functiune 2 pale, care ar fi lovit niste

Fotografia postată de Dumitra Rasnoveanu.

ciocanele si ar fi produs un zgomot asurzitor. Si baba Marioara, vecina noastra, s-ar fi bucurat de sunet, dat fiind ca si ea era calcata des de pasari. Pentru aceste 2 bijuterii, socrul meu a stra

batut vreo 500 de kilometri. Dar nu oricum, ci cu 2 prajini de 3 metri legate de acoperisul masinii, lucru care l-ar fi calificat direct in finala de sprint pe autostrada a broa

stelor testoase. Reintors la casa nostra de la tara, a atasat minunile de capetele celor 2 prajni. Le-a infipt in locurile cel mai des vizitate de pasari si a asteptat venirea nostra.
Cu mandrie de oltean, a prezentat nepotilor ingineria: “SFARLEAZA cu 8 ciocanele si coada de avion, care se intoarce in directia bataii vantului”. Ca un facut, in mai putin de 2 ore, se abatu asupra satului un vanticel, urmat apoi de o furtuna in toata regula.
Desi grabiti sa ne luam repede tal

pasita, ne-am uitat, in linistea furtunii ce avea sa vie, spre una dintre arătari. Era inerta si ne spargea timpanele cu ….tacerea ei incapatanata, aproape olteneasca. …
Batran militar specializat in

motoare de tancuri si masini, socrul meu a considerat ca e o problema de start si a luat repede un bat, ca sa stimuleze pornirea… mecanismului. Intocmai ca la batrana Dacia: o impingi putin s-apoi o ia din loc… Si l-a stimulat asa, pret de vreo 5 minute, timp in care vantul deveni si mai puternic. Ne implora din priviri sa mai zabovim o clipa, sa nu ne grabim asa ca sigur ”o ia”. Ne-am urcat in masina si-am plecat chicotind tuspatru, el ramanand nedumerit, cu batul in mana si uitandu-se afectat la sperietoarea lui nea Vasile. Ajunsi acasa, l-am sunat imediat sa il intrebam daca furtuna a pornit totusi sperietoarea…
– Nu, tata! ne-a raspuns resemnat. Da” macar e frumoasa!…..
Marcata subliminal de eveniment, Maria a creat o sperietoare simpatica in lanul de rapita….

Legume românești din semințe bulgărești

Cateva consideratiuni (din experienta personala de agricultor pasionatLa tara cu sapa) pe marginea formulei publicitare “legume romanesti”:
– doar pamantul e al nostru, semintele, NU (prea…). Cele mai multe seminte de tomate, ardei, vinete, dovlecei etc. sunt BULGARESTI. Sunt soiuri hibird, rezistente la mana si atacuri ale daunatorilor.
– rasadurile (din seminte bulgaresti, unguresti, pe alocuri), inainte sa fie scoase la vanzare, sunt deja tratate si “stimulate”.
– Ceea ce vom manca, in curand, ca trufandale, sunt rosiile din soiul PRECOS, bulgaresti – deci, “romanesti”. 🙂 Este un soi timpuriu, hibrid, in forma de inima, cu tugui. Tari si cu o rezistenta buna la transport.
– Dintre vedetele bulgaresti le amintim pe: REYANA, RILA, KALINA. Soiuri tari, pot fi depozitate 1-2 saptamani, rezistente la transport
– Culturile de masa se efectueaza doar in solar. Cei ca mine, care se incapataneaza sa lase pamantului lumina, ploaia, zapada, se expun unor mari “aventuri”. De la inghet, grindina si racire brusca, la invazia melcilor si limacsilor (melci mici, fara cochilie). Neutilizand fungicide sau alte stimulente de crestere, procentul de pierderi este destul de mare.
– Foarte putini dintre cei vand rasaduri de legume sunt preocupati sa caute si alt fel de seminte. Semintele bulgaresti sunt cele mai ieftine.
– Mai nou, exista si seminte romanesti, soiuri hibrid, desigur, (DACIA si BUZAU) obtinute la Statiunea legumicola Buzau. Sunt soiuri noi, omologate de 4-5 ani. S-a inceput cultivarea lor. Si eu am sadit soiurile acestea, in toamna, vorbim despre rezultat…..
– Culturile BIO, ale taranilor, sunt o mare (dez)amagire. Degeaba cultiv eu bio, daca nea Nicu, care are un lot de porumb la doar 100 de metri de gradina mea, il stimuleaza “la greu” cu azot si alte ingrasaminte “nenaturale” (sfanta balegă nu e asa productiva….. ). N-am bariera de azot la limita gradinii…..Azotul se infiltreaza si in pamantul meu.
– Nici taranii nu mai sunt ce-au fost odata…..Munca nu mai e pentru ei. Mai simplu e sa stea la birtul satului si sa astepte ajutoare de la stat. Si daca ai numere de Bucuresti, pretul muncii lor, program redus (+mancare, bautura, tigari…) creste de 5-6 ori….
– In loc sa-i “stimuleze” pe taranii someri, Guvernul s-ar putea gandi sa ofere stimulente tinerilor care vor sa isi cumpere casa, pamant la tara. Si orasenii stiu sa faca agricultura, chiar mai bine decat taranii, fie si doar la sfarsit de saptamana.
– “Ardei nu mai cultivam, se coc greu.”, imi zise o mamaie, referindu-se la soiul “ureche de elefant”, un fel de kapia gigant, soi hibrid de origine sarbeasca, cu coacere tardiva (august-septembrie).
– “Noi cultivam doar ardei, pentru ca stim sa-i facem.” (a se citi “stimula”), imi zise o doamna agricultoare extrem de versata in ale “trebii”. De aceea, la ardeii tip kapia, pretul e mare chiar in plin sezon.
– Era sa uit vestea cea mare, nu neaparat placuta pentru consumatori: anul trecut, tranzactie gigant in domeniul agrochimiei: Bayer a cumparat Monsanto. Acum sunt cel mai mare furnizor mondial de seminţe modificate genetic, pesticide şi erbicide.
In targul de la Calugareni, exista deja rasaduri produse din seminte fabricate de acest gigant…..

Fotografia postată de Dumitra Rasnoveanu.

Fotografia postată de Dumitra Rasnoveanu.

…tot mămaliga era de bază, chiar și în pâine….

A propos de drojdia naturala.
Mama imi spunea ca, pe vremea copilariei ei, painea se facea cu turte de malai. Desigur, nu exista drojdie.
Procesul incepea toamna, cand vinul incepea sa fermenteze. Se lua spuma rezultata in urma fermentarii, se amesteca cu malai si faina (ceva mai putina decat malai).
Se framantau turtele si apoi se puneau sa se usuce la soare, pe casa.
Apoi, odata uscate, se puneau in saculeti de panza si se foloseau cate 2-3 turte (cat chiftelele) la facut paine. Cand si cand, se intorceau ca sa nu mucegaiasca. Pâinea facuta cu turte crestea foarte bine. Era coapta în cuptor de pamant sau caramida.
”Cuptorul nostru era la intrarea in gradina, era facut din paie simple, presate bine.
Întâi, se adauga un strat de paie si se preau bine-bine. Peste paie, se punea pamantul amestecat cu apa, cam de 10 cm, si il lasai pana se usca bine. Apoi, se dădea foc la paie, si ramanea pamantul gol. Iarna sau cand ploua, prima grijă era să inveleasca cu ceva, un carton sau altceva, cuptorul.”
”Paine nu se mânca oricând, ca acum”, zice mama. ”Când, târziu încoace, după ce se duceau mămica cu tăticu duminica, la Obor, să vândă porumb, se mai întorceau cu câte o franzela. Era albă…. eram în al noulea cer….
La scoala ne duceam cu bobi de porumb, porumb copt pe plita. Aveam un fel de ghiozdan  gris-negru, din carton , cu lemn pe margini.
Pâine se făcea doar duminica. O coceam în cuptorul de paie, dar nu foloseam lemne, ci coceni, după ce vaca le mânca frunzele. Aveam pâine aproape toată săptămâna.
Daca prindeam un colt de paine…..
După ce făcea pâine, se punea la păstrat pe o măsuță rotundă, acoperită cu prosoape. Pe atunci nu erau plastice sau folie. O tineam acolo, chiar daca se mai usca.
La baza era tot mămaliga.
Ce ramanea de seara, o foloseam a doua zi, dimineața. O frământam bine, puneam untură în tuci, o încingeam, puneam mămăliga și mâncam ”puricei”. 
Cand se termina untura, mai foloseam ulei. În sat era fabrică și părinții mei duceau floarea soarelui și luau ulei. Dacă nu mai aveam floarea soarelui, noi, copiii, ne duceam la fabrică și furam miezul de floarea soarelui care se mai scurgea pe langă. Îl mâncam așa sau îl prăjeam.
Painea o luam la câmp. Când pleca taticu^ la plug, noi ne duceam cu o bucata de pâine si 4 oua fierte. Asta era tot ce mânca el pe toată ziua.
Seara, mai trăgea și câte o cană de vin și mai cobora și-n beci….
Slănină…. pâna la porcul urmator…..
Dimineata,  mâncam ”colarezi” cu lapte. (Acum realizez de ce ne zicea mama, cand nu prea ne spalam pe la țară, că o să ”facem colărezi pe noi”.)
Taticu^ se trezea dimineața, facea foc cu coceni, mulgea vaca și facea colărezi. Colărezii erau, de fapt, faină stropita cu apa, amestecată, iar faina, iar apă, pana se faceau ca niste paste.
Când dădea laptele in fiert, îi cerneam ca să se scuture făina și puneam colarezii, dar făra zahar – că nu aveam -, ii presaram, mestecam, presaram, mestecam ca să nu se lipească între ei pana fierbeau.
Sau mâncam mamaliga rece cu lapte fiert.
Noi, fiind 5 copii, ne băteam pentru restul de mamaliga rămas în ceaun, peste care se punea lapte fiert. Pojghița aia era tare bună.
La pranz, mâncam fasole, ciorbă de zarzavat, ciorbă de cartofi, de ștevie. Țelină și morcov, cum e acum, nu prea aveam.
Carne…, duminica,  când tăticu` tăia o găina. Dacă nu era acasă să o taie, mămica nu o tăia ea. Ieșea la poartă și aștepta să treacă vreun vecin. Dintr-o găină făcea două feluri: ciorbă si tocana.
Seara, mâncam lapte cu ramanea de la pranz sau caș.
Prajituri?
Ei, prăjituri! Prăjituri când făcea mămica cozonac,  atunci erau prăjituri. (Paști, Crăciun, Înălțare)
Zahăr am văzut târziu, când era Costică mic (Costică e ultimul dintre cei 5 copii).
Zahar, țin minte, a făcut tăticu rost de vreo 4 kg. Era zahăr cubic. Ca să nu dam noi peste el, pentru că îl păstra ca să-i pună ”smoc” lui Costică, mămica l-a ascuns în scutece și l-a cusut.
Noi am dat peste el și l-am mâncat gol. Când a găsit ea scutecul rupt, mai erau vreo 3-4 bucăți. Ce să ne facă? ne-a certat și gata.
”Smocul” era 1 cub de zahăr pisat într-o cârpă curată și înmuiată în apă. I-l dădea să îl sugă, pe post de suzetă. Mămica ne-a alăptat până pe la vreo 2 ani  și-am fost toți sănătoși.
Tăticu` se mai șubrezise. A murit la 73 de ani. 3 ani a fost ”concentrat” pe front. În mâna stanga i-a intrat o Cu ceaunul de zacuscaschijă. I-a ieșit pe ailaltă. Mămica ne-a crescut o vreme  fară tata.
Primea și pensie de veteran. Mămica a dus-o până la 94 de ani. N-a fost nicio zi bolnavă, da` nici nu-i lipsea păhărelul de vin, vin făcut de ea, de la masă. Da` și muncea…. Muncea pe rupte.”
In zona Olteniei, mama si bunica soacrei mele faceau drojdia de paine diferit. Și povestea lor e diferită…. 🙂 Dar o lăsăm pe altă dată. Azi, doar despre drojdia de prin părțile Brăilei.
Vara, prin iulie-august, cand se coceau prunele (deh! veșnicia s-a nascut la sat, cam la aceeasi vreme cu tuica…. 🙂 ) si spuma de la fructele fermentate dadea afara din butoi, se aduna, se mai adaugau olecuță de lapte covăsit, miere, otet, faina si sare. Se lasa la crescut. Se faceau turtele si zaceau apoi la soare, la uscat.
Cand se facea paine, se lua un sfert din turta si se punea la crescut cu putina apă sau lapte.
Cand mai ramaneau 2-3, procesul de reînnoire a stocului se relua. Se inmuiau turtele in apa, se adauga malai, faina. Se lasau la crescut pana dimineata, apoi se faceau turte si se puneau la uscat in jurul sobei.
Se pastrau in saculeti de panza.
P.S. 1. Zacusca la ceaun si foc de lemne, tot mama m-a invatat sa fac. Oooo, si ce zacusca! La fel și aluaturile: cozonac, plăcintă, pâine.
 
P.S. 2. Povestea de mai sus am redat-o nemijlocit, după spusele mamei mele. Cred ca au valoare de document. Bunicul dinspre mama s-a născut în 1910, soldat în al doilea război mondial, mama, în 1943.