Category Archives: Personal

Greucenii sălilor de fitness

Există încă mulți oameni, femei cu precădere, care cred că în sălie de fitness există o specie anume față de care e bine să iei distanță, chit că asta poate să însemne și distanță față de orice sport. Într-un fel, și eu o credeam cu mulți ani în urmă; lucru care m-a făcut să mă îndept atunci către orele de grup (aerobic, spinning etc.), unde nimeni n-are timpi morți, cu atât mai puțin răsfățul de a privi peisajul din proximitate.

Când întrebi o femeie ce o reține să meargă la sala de fitness ( forță sau fitness – practic, cele două se contopesc ca spațiu în sălile mari), îți răspunde încurcat că îi e rușine, că n-are chef să se holbeze unii la fundul ei. Aceasta face parte din categoria celor care sigur nu o urmăresc pe Kim Kardashian pe Twitter, altminteri, nu văd ce inhibiții ar avea.

Din descrierile pe care le primești, completate cu propriile-ți imagini, despre reprezentanții speciei mai sus amintite, ți se conturează rapid un tip de mobilier foarte încăpător, înalt și lat, cu brațele depărtate de corp, atârnând precum vâslele unei bărci care și-a pierdut în larg pescarul. Aceștia, după călcătură, par să vină de foarte departe, pentru că au un mers aproape metodic, dat de greaua misie de a nu muta stângul până ce piciorul drept n-a plonjat mult înainte, ferm și apăsat, mușcând din asfalt. O altă caracteristică ar fi pieptul en avant, următorul care îți sare în ochi după călcătura. Priveliștea pectoralilor poate fi încântătoare și de-a dreptul de invidiat, dacă ai fi posesoarea unei cupe de doar 75 B, fără push-up…. Privirea insistând să urce spre gât, va descoperi grumazul gros și dârz, ca al unui luptător roman bine hrănit și călit. Capul, de preferință ras (sau doar cu câțiva țepișori în creștet), înăsprește tabloul, indiferent de culoarea ochilor – verzi sau albaștri.

Reprezentanții acestei specii, pe care o voi numi în continuare greuceanus forțosus domesticus, nu sunt solitari; întotdeauna au unul sau mai mulți companioni, de obicei, sub valoarea fizica a liderului informal. Aceștia sunt masculii dominanți, care acaparează o parte a sălii, cea hard, acolo unde ganterele sunt mai mari, halterele mai multe și mai cornute – vorba baladei . Aceștia, niciodată, dar niciodată, nu vor fi văzuți pe banda de alergare sau pe bicicletă. O fi, probabil, prea simplu, iar unii chiar se hrănesc cu chestii grele. Ca și la paradă, spectacolul e dat de corpul întreg de armată, cu tot armamentul din dotare, nefiind locul singuraticilor nepleșuvi. Spațiul din jurul lor se degajă, aerul se… rarefiază și se umple de grumazuri zdravene, burți revărsate peste maioul mulat, dar asta nu contează pentru că, la măsurători, cei importanți sunt bicepșii mari – cât mai mari – și umflați. Bicepșii și pectoralii par să fie singurele segmente anatomice care să merite osteneala masculilor din specia greuceanus forțosus domesticus. Restul e pierdere de vreme și nebărbătesc. La ridicarea greutăților mai mari, mijlocul este obligatoriu sugrumat  cu o curea solidă, lată, precum chimirul lu’ taica Lazăr, ceea ce face și mai evidentă protuberanța numită burtă.

Odată, am aflat din întâmplare, deci nu pentru că am tras cu urechea, ci pentru că eram vecină de aparat, că posesorul unei astfel de burți poate absorbi un volum zilnic de 4 litri de cola (de alte lichide n-a mai spus nimic). Lucru care te duce cu gândul la o linie de îmbuteliere în toată regula. Compania respectivă ar face bine să gândească și vânzarea de bidoane de 10 litri, cum există la dozatoarele de  apă; piață există.

În ciuda aparentului aspect neanderthalian, oamenii din specia greuceanus forțosus domesticus sunt pașnici, politicoși, chiar manierați (ok, doar o excepție nu confirmă nimic), discreți în priviri și chiar tăcuți, mai ales când nu ridică greutăți mari și nu răcnesc s-o afle toată sala (asta dacă muzica nu urlă ca-n …clubul de noapte). Competiția se dă între ei și ceilalți masculi din sală, în lipsa prăzii ancestrale care să-i mâne  în cete la vânătoare. Spiritul atavic a rămas neatins, s-a schimbat decorul, s-au schimbat «fiarele», pericolele nu mai sunt jivinele pădurii, ci diabetul, obezitatea, depresia, iar vila și încălzirea centrală au luat locul peșterii.

Dacă ai drum pe lângă sau prin apropierea sălii de sport (dacă ai trecut de una, sigur mai găsești alte două-trei pe o rază de 1 kilometru; lucru, de altfel, foarte bun), poți descoperi alte calități ale Greucenilor din sălile de sport. Însoțiți de neveste, iubite, copii, aceștia lasă dezvelită latura domestică. Călcătura devine ceva mai înmuiată, pare că nu mai mușcă asfaltul, doar îl mângâie, umerii sunt ușor coborâți, pieptul – mai degrabă en arrière, ochii cumva spre pământ, ca și cum ar căuta un obiect pierdut. Privirea de oțel se preschimbă într-una domoală. Tabloului acestuia familial i se adaugă și alte elemente de decor, cum ar fi câteva plase de cumpăraturi sau tricicleta copilului. Accesoriile de mai sus necadrând cu statura impozantă dată numai de portul genții de sport și de ridicarea sforțată și răcnită a greutătilor mari, Greucenii devin aproape oameni obișnuți, chiar drăguți. Iar dacă din pricina lor ocolești în continuarea sala de fitness, n-ai idee ce spectacol ratezi….

Revelion cu “Regele”

“Nu mă mai întrebatz ce-am citit, zic io din când în când.”

Când îi povestesc fetei mele că, după terminarea liceului, primul meu prieten îmi citea poezii rusești pe malul Dunării, lângă Căpitănia Portului Brăila, râde în hohote și-mi zice că vin de pe altă planetă. Oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor, și de care îmi amintesc cu plăcere, au o cât de mică legătură cu cărțile. Nu-mi dau seama nici acum ce anume din natura mea arată că pot fi  îmblânzită cu o carte sau cu o întrebare bună…. Am căpătat experiență și o anumită expresivitate (cred) facială la întrebarea pe care mi-o adresează oamenii, când îi întâlnesc pentru prima dată (aceia cu care reușesc să trec de momentul “azi, e mai cald decât ieri): “Ce carte ai citit ultima dată?” Deși, aș prefera să mă întrebe ce carte citesc acum.

Pe principiul de largă circulație social media nu mai sunatz, ies io din când în când“, inaugurez seria de articole: “Nu mă mai întrebatz ce-am citit, zic io din când în când.”

Azi, doar despre:

stephen-king---despre-scris---c1“Misterul regelui/Despre scris”, Stephen King, Editura Nemira – o surpriză pentru mine și șotul meu. Știu acum că am greșit băgâdu-l în găleata celor care scriu “ficțiune ușoară”, de aceea nici n-a fost un punct de atracție pentru noi până să-i citim “Misterul…“. Cartea este o pledoarie pentru scris; scris care are mai multă legătură cu cititul (mult, foarte mult) cu cartea-n mână, decât cu cititul cu telecomanda-n mână. (“Cu cât citiți mai mult, cu atât veți risca mai puțin sa deveniți ridicoli cu stiloul sau cu calculatorul.”) Media lui anuală este de șaizeci-șaptezeci de cărți citite (inclusiv audio).

Stephen King este maestrul ușilor închise; mai bine zis, maestrul din spatele ușilor închise (de rulotă, când era sărac lipit, sau de vilă pe malul lacului acum, când cărțile i se vând precum covrigii calzi). În cartea asta zice că, chiar și atunci când locuia într-o rulotă, primele versiuni ale romanelor le-a scris întotdeauna cu ușa închisă. Extrag de aici și întelesul metaforii ușii închise, acela de a nu se lăsă influențat, perturbat, la prima mână a scriiturii. A nu se întelege acum că forțez vreo comparație….de stil, formă sau geniu. Salut, planetă Marte!

“Misterul regelui”, deși este o carte, în esență, tehnică (în cazul în care vrei să te apuci de scris, chiar și pe Facebook, ți-ar fi utilă), nu-ți prea vine s-o lași din mână până n-o dai gata. Îți pune pe masa de scris și niște instrumente – “trusă de scule” –  cu care să umbli la formă și stil (pentru gramatică, nu-ți va fi de ajutor; te invită să faci o vizită la librărie, dacă până acum ai considerat gramatica “o plictiseală de zile mari”), dar și un fir roșu presărat cu scene autobiografice redate cu umor, autoironie, sinceritate. E rețeta sigură să te țină agățat până la sfârșitul cărții, iar a doua zi să dai fuga la librărie să i le cumperi și pe celelalte. Următoarea pe lista de interese este “JFK 11.22.63”. E genul de carte pe care, după ce o vei citi, vei fi tentat să o păstrezi și pentru lucruri practice, cum ar fi să dai perdeaua jos și n-ai scara la îndemână….(800 de pagini!)

Pariază mult pe sinceritate (adevărul, zice el, îl face pe cititor să mai treacă scriitorului cu vederea unele imperfecțiuni – și eu cred același lucru). Povestește despre problemele pe care le-a avut cu băutura și dependența de droguri, dar și despre eșecul nenumăratelor încercări de a publica, inițial, în diverse reviste. Primea atât de multe refuzuri, încât cuiul în care agăța scrisorile conținând “…ne pare rău, dar nu se potrivește momentan profilului revistei noastre; mai încercați…” a cedat și s-a desprins din perete.

Povestea pentru care a primit prima suma de bani mai consistentă a scris-o pe când lucra la o spălătorie de haine; n-avea bani nici măcar pentru plata facturilor. Faima avea sa i-o aducă “Carrie”, după care s-au turnat și filmele “Carrie” 1976 și 2013 (al doilea remake al filmului din 76). Scrie ca un apucat, zi de zi, fie Crăciun sau zi de naștere.

Există în carte și un element de “mândrie” națională pentru cititorii români. Numele tării este trecut la cum să NU scrii sec, ca un funcționar al Ministerului de Externe al României. Bingo! Am trecut Pacificul.

Are peste 40 de romane și 200 de povestiri publicate, a doborât toate recordurile de vânzări (în 2010, avea un venit anual estimat la peste 40 de milioane de dolari). “Realism de supermarket” sau nu, stilul lui te prinde în plasă, te ține strâns și te face să redescoperi plăcerea cu care citeai ca o nebună, în studenție, exact în mijlocul sesiunii. De aceea, și Revelionul mi l-am petrecut cu familia și “Regele”.

Impulsul pentru a citi “Misterul regelui” l-am găsit pe www.haibun.md  

“Personalitatea noastră, cel mai mare producător de stres.” (II)

2. PERSONALITATEADr Rachitan

“E o chestie groaznică.” zice doctorul Cristian Răchitan.

“Personalitatea este cel mai mare dușman al omului.” Mintea procesează informația, apoi o trece prin ultima cameră, personalitatea, mare producător de stres. La aceasta se adaugă alte determinări, dar și calitatea trăirii noastre. Astfel, stresul este direct proporțional cu personalitatea noastră.

Ea este cauza îmbolnăvirii noastre din 2 motive:

  • cauzează stres psihic
  • efortul  mare supune corpul unei greutăți dincolo de ceea ce poate să susțină musculatura, pentru că tensiunea psihică se transmite corpului ca o tensiune neuromusculară.

Acestea amplifică procesul distructiv. Slăbiciunile de personalitate sunt cel mai mare producător de rău. Generează stres.

Personalitatea este marele dușman și al calității vieții noastre. Toate acestea se subordonează celor 2 cauze de mai sus.

Când tragem de minte mai mult decât trebuie, se rupe ca o ață. Aceasta conduce la tulburări psihice și, mai departe, la starea de depesie.

4-5% dintre oamenii planetei suferă de stres. A depășit chiar diabetul.

DE CE DEVENIM DEPRESIVI?

Pentru că, spune doctorul Răchitan, energia care ne hrănește mintea nu este mulțumirea. Satisfacția vindecă depresia. Ar trebui ca depresivii să facă ceva ce le place. Își dau astfel  doctoria pentru a-și echilibra mintea.

Depresia este o stare precară ce apare în urma dezechilibrului de gândire; că nu fac ceea ce trebuie, că nu pot să își extragă energia care vine din satisfacție.

Unii avem remușcări, o greutate pe suflet, cum să scăpăm de asta? Toate aceste frământări dau naștere unui stres major. Devin apoi reflex, ne ies de sub control și nu le mai percepem.

“Timpul nu vindecă. Doar acoperă.” Mocnește, produce neplăceri de-a lungul vieții. Mintea le vindecă: le analizează și le vindecă.”

De-a lungul vieții, purtăm acestă “bubiță”. Trăim cu această durere. La un moment dat, ne trezim bolnavi.

CUM NE VINDECĂM?

Ne întoarcem în timp, ne oprim acolo și analizăm cu onestitate, ca să ajungem la esența adevărului.

Întoarsă de la conferință, Stefan mă aștepta pe holul de la intrare. I s-a părut că, dacă întârziasem, trebuia să am un motiv important. Cu burta ghiorăind,  am răspuns cât am putut de bine curiozității lui de copil. În esență, i-am spus cam așa: să cauți binele fără să aștepți nimic în schimb, să iei decizii bazate pe onestitate (de care să nu îți fie rușine, de care să nu te temi), să faci lucrurile cu mulțumire, să-ți trăiești viața îmbunătățindu-ți trăirile, să faci pace cu tine (atunci când te superi pe tine) – acestea par să fie cele care ne pot țin departe de stres și de consecințele acestuia asupra organismului.

Prima parte a articolului “Personalitatea noastră, cel mai mare producător de stres.” (I)

Cele de mai sus le-am consemnat în cadrul conferinței “Terapii Conversaționale” susținută de doctorul Cristian Răchitan.

Sursa foto:https://www.facebook.com/cristianrachitan/

”Personalitatea noastră, cel mai mare producător de stres ” (I)

Vorbește, consultă, tratează. Mă feresc să-i găsesc o etichetă; nu cred că încearcă să vândă nimic.  Avându-l în fața ta, îți spui că e detașat de cele materiale, e pe un alt plan, a ajuns la un alt fel de a înțelege viața. Are o cumințenie în atitudine care te asigură că totul e în regulă, care te face să lași încordarea și garda jos.  Așa l-am văzut eu, aseară, în a 3-a conferință din șirul celor 4 ”Terapii conversaționale” susținute în România de doctorul osteopat Cristian Răchitan.

De ce terapii și de ce ”conversaționale”? Pentru că dr. Răchitan vede în puterea cuvântului forța de autovindecare. Este de o sinceritate necăutată și de un firesc descumpănitor uneori. Zice că ”s-a plictisit să trateze pacienții” în cabinet (în New York) și că se simte de ”500 000 de ori mai bucuros, mai util”, făcând un lucru necondiționat și ”lăcomindu-se” în a aduna energie bună de la cei prezenți la conferințele sale.

”Sentimentul împlinirii este să faci un lucru necondiționat. E un sentiment fabulos să dăruiești, fără să ceri nimic înapoi. Asta e fericirea adevărată, când dăruiești.”

DE CE NE STRESĂM?

Dr. Răchitan spune că sursa stresului reprezintă jumătate din cauza bolii. Omul este un triplu:

  1. individul din oglindă,
  2. spiritul – ”cel mai adevărat lucru din existența noastră”; din păcate, se pare că nu mai ținem seama de acesta,
  3. planul vieții sau destinul; este segmentul de legătură, cel care dă sens conviețuirii noastre.

CELE 2 ELEMENTE CARE CAUZEAZĂ STRESUL

Boala are 2 cauze:

  • una de natură fizică (o malformație în corp sau ereditară, ducând la funcționarea defectuoasă a unui organ).
  • stresul. Bolile (cancerele) sunt creații ale noastre. Din păcate, ating zonele/organele care sunt dinainte afectate sau ereditar. Tot noi putem fi cei care să declanșăm vindecarea, dând corpului șansa să revină la normal.

STRESUL este generat de:

MEMORIA (1) și

PERSONALITATEA (2) noastră (ultimul filtru prin care trece decizia pe care o luam, dar și cel mai mare producător de stres).

O veste neplăcută  probabil pentru mulți dintre noi: personalitatea pe care ne-o formăm, și la care lucrăm zi de zi, este cea mai mare generatoare de stres! Inutil să cautam sursa stresului în exterior….. Se pare că la noi este….

  1. MEMORIA                                                                                                                                

 Nu există nici noroc, nici ghinion! Sunt invenții ale noastre.

Memoria este ”departamentul” situat în creier, unde deciziile sunt puse în practică prin trăire. La sfărșitul fiecărei trăiri, se trage o ”învățătură”, depozitată în departamentul memoriei conștiente.

Zilnic, în medie, luăm 35 000 de decizii. Analizăm, luăm o decizie și extragem o informație, o învățătură, ”Copilul, când este mic și se arde punând mâna pe foc, învață apoi să se ferească. Viața este, în permanență, o învățătură”.

Dr. Răchitan spune că dacă avem o trăire onestă, atunci informația pe care o extragem și o depozităm în memorie este de bună calitate. Deseori spunem: ”Am avut ghinion.” Nu există nici noroc, nici ghinion! Sunt invenții ale noastre.

Adesea, vanitatea este cea care ne împiedică să fim onești. Astfel, ajungem să creăm un lanț de informații negative și plecăm pe un drum greșit al vieții.

Cu alte cuvinte, fericirea sau nefericirea, ”ghinionul” sau ”norocul” nostru sunt strâns legate de deciziile pe care le luam. Ele nu sunt un ”dat”.

De aceea, ”orice pas pe care îl faci în viață, să îl faci cu onestitate”.

”Am făcut rău, ne tragem singuri un șut în fund. Ești onest când accepți în fața celor din jur că ai greșit. Onestitatea este punctul zero; vanitatea este zona diavolului.”

”Decizia luată pe onestitate ne produce bucurie, plăcere. Tot ceea ce facem pentru alții, ni se întoarce înapoi. Decizia fiind onestă, atunci ești în concordanță cu planul vieții. Multora dintre trăitorii de azi nu le place ceea ce fac. Nefăcând ceea ce îți place, te elimini de la a îndeplini planul vieții, iar corpul se uzează mai repede, parcă nici banii nu-ți mai plac sau nu-ți mai ajung. Te simți singur, ciudat, nemulțumit, se strecoară defecte de personalitate”.

Calitatea informațiilor dă disfuncții ale creierului, putând duce la tulburări psihice.

Partea a doua a articolului: ”Personalitatea noastră, cel mai mare producător de stres ” (II)

Articolul de mai sus l-am scis la ceva timp după ce am participat la conferința dr. Răchitan, dar să nu mă întrebați, vă rog, din ce motive nu l-am publicat până acum. 🙂 )  

Tu, astăzi, pentru care poză te-ai făcut frumoasă?

În aripa cea nouă a mall-ului au apărut, pe o rază de 50 de metri, 3 magazine de make up (fără să le pun la socoteală pe cele deja existente). Toate  cu produse profesionale; toate cu prețuri piperate. Asta-i semn rău pentru soți, parteneri, iubiți, chiar și pentru tanti Mimi, coafeza soacrelor, și biznisurile cu coafor de colț de bloc. Dar semn bun pentru companiile de toate felurile, cluburi și săli de sport, mai ales săli de sport – noua “locație” pentru “făcutul de sală” și “dat burta jos după sărbători”. O afacere bazată pe layere nu poate fi decât înfloritoare. E în trend, e ca o mină de aur în care, cu cât forezi mai mult, cu atât găsești mai multe straturi. Să explic și de ce.

Ai nevoie de o poză de profil FB, ai o ieșire în club sau la KFC , mergi la sala de sport, ești răcită, stai acasă și vrei să le arăți prietenilor, empatici foc!, câtă suferință e ascunsă în spatele genelor lungi, dese, dar false sau mergi la țară, la prășit, și,  înainte să te apuci de treabă, rogi copiii să-ți facă o poză s-o pui pe wall (asta-s eu!), ce faci?

Dai fuga la mall, la unul dintre standurile cu produse de make up, și cumperi:

  • gel de hidratare. Se aplică înainte sau odată cu crema, după ce, în prealabil, ai curățat tenul cu
  • săpun special care nu irită față (deci pentru ten sensibil) și
  • loțiune care îndepărtează celulele moarte,
  • cremă pentru ten mixt, normal sau gras, eventual cu niște particule. Particule de orice…nanoparticule… să fie, pot fi chiar laser,
  • cremă pentru ochi migdalați, alunecoși, ochii care “i se scurg” după altul șamd,
  • anticearcăn, antirid, antistatic (chiar dacă nu știi engleză, cauți la raft după anti)
  • primer, prelungește efemera viață de o zi a machiajului, se aplică înaintea fondului de ten,
  • the pore(fessional) balm care să acopere porii (și doar ți-a zis taică-tu, în adolescență, să nu-ți mai spargi coșurile…),
  • fond de ten cu minerale, poate și cu cristale Swarovski sau ștrasuri de la B&B,
  • pudră de uniformizarea fondului de ten,
  • spray pentru uniformizarea și reîmprospătarea fondului de ten, dacă joci în prelungiri sau faci ore suplimentare, gen….
  • gene false, căci naturale mai poartă doar bunica,
  • lipici pentru gene false,
  • fard de pleoape, mai multe tonuri sau ton pe ton face machiajul beton (așa a ieșit rima, n-am căutat-o; stiu, e de autobaza!),
  • creion negru (verde, albastru, deep brown etc.), eyeliner (gel, stampilă etc.), cu sau fără burețel de împrăștiere pentru efectul smokey eyes – cel mai sexy machiaj,
  • rimel care nu atacă genele, le hidratează, le face “extravagante”; obligatoriu rimel waterproof dacă “faci sală” sau (în) piscină (nu, ca nu e igienic),
  • demachiant special, cu ulei de răsărit de lună sau apus de soare in Maroc, pentru rimelul waterproof,
  • demachiant pentru piele sensibilă,
  • ruj de buze – în nici un caz unul singur – de dimineața, de zi, de seară, de club, natural (sanchi, vorba vine! dacă-l pupi, tot îi lasi niște sclipici pe buze de care va încerca să se lepede jenat, dar elegant, mimând ștersul imaginar al nasului. Ca doar, ce naiba, a vazut si el, cand veneai surazand si stergandu-ti urmele de pe dinti, cat era de natural….)
  • dischete demachiante din bumbac eco, bio, bumbac provenit din culturi care nu exploatează copiii, câinii, pisicile, deci, nici un alt animal în afară de om,
  • apă micelară la 500 de ml că-i mai bun prețul (o folosește și fata că are deja tenul sensibil, mititica!) și nu irită, nu usucă tenul ca apa chioară și plină de calcar de la chiuvetă.

Știu toate astea în amănunt (presupun că pensule aveți, nu le-am mai înșiat la consumabile) pentru că, vorba aceea, am trecut și eu pe strada asta. O dată!

Am apelat, cu vreo trei ani în urmă, la un make up. Pardon, make up artist. Îmi plănuisem o ședință foto si, pentru ca ne cunosteam, doamna mi-a propus sa mă înfrumusețeze. M-am învoit pentru că trebuia să-mi trăiesc deplin momentul de glorie. Artista bună, modelul (adică eu), cam ridat, dar încă în termen de valabilitate. Cu ceva mușchi, cum ar veni.

I-am spus că prefer natural…. Și-a făcut impecabil treaba, am transpirat stând pe scaun și executând mișcări ale globilor oculari (sus! acum jos! stai, nu închide ochii! acum deschide! privește spre deapta!). Nu mi-am imaginat cît de greu poate fi…. Pentru că, după aceea, m-a pus să îi car valiza (vreo 30 de kile) până la mașină. Măcar atât să fac și eu…

Mi-a plăcut enorm ce-a făcut cu mine, dar parcă totusi nu mai eram eu. Mama, venită chiar în ziua aceea de la Brăila, când m-a văzut, a făcut ochii mari (deși, mai corect era să scriu că a belit ochii la mine). După ședința foto ne-am dus familionul la casa de la țară și am mai tras niște fotografii în curte, având ca fundal cușca lui Nobi și smochinul încă netrezit la viață (era un sfârșit de martie).

Slavă domnului că mi-a dat gândul cel bun și-am făcut din vreme poze! Curând avea să înceapă mâncărimea.

Din când în când,  mai dădeam pe la WC-ul din curte, mă mai admiram, țuguindu-mi buzele în oglindă și verificând starea machiajului încă perfect.

Usa WC-ului fiind deschisă, Nobi mă privea tăcută, tăcută ca o vită bleagă. O fofoloagă….; nici pe sătenii care se perindau pe lângă gard nu-i mai lătra. Tot așa cu treabă, îmi mai făceam de drum și pe lângă oglinda de lângă magazie, cea în care se bărbierește bunicul;  îmi mai aruncam câte o privire galeșă. Sincer, mi-aș fi dorit ca și baba Mărioara să iasă să mă vadă. Gospodină știe deja că sunt… Pe scurt, în regatul prafului și al rândunicilor, mă simțeam o piesă, o bucată….

Pe la vreo 5 după-amiaza, au început să mă furnice pleoapele, dar nici de-a naibii n-am vrut să mă demachiez. Ca să mai uit de mâncărime, am încins și-un grătar. Când mama vine la casa de la țară, îmi place să-i fac  grătar de pește. Am pus și de-o mămăligă. Tot eu. Vă imaginați eleganța mâinilor mele ojate manevrând peștele pe grătar sau fumul greu și gros mângâindu-mi tandru genele lungi, extravagante, grele, lascive….? Vă imaginați?

Dar v-ați putea închipui (pe cuvânt!) că purtam o pereche de colanți animal print și niște pantofi Nike, albi? Albi la origine… Atunci, ca și acum, îi foloseam la prășit, pentru că, nu-i așa, a da cu sapa e tot un fel de sport, mai ales când afișezi asta pe Facebook?

Bref, ca s-o n-o mai lungesc și să ajung la final, m-am așezat cu burta plină pe fotoliul de lângă sobă (pleoapele mă mâncau și mai tare, dar suferința nu contează cât timp sentimentul este de-a dreptul înălțător) și, cu inima strânsă, sfâșiată chiar, m-am demachiat. Da, m-am demachiat! Am avut curajul. Normal ar fi fost sa dorm așa, eventual doar cu fața-n sus, să nu mă-ntorc nici pe stânga,  nici pe dreapta, chit că n-aș mai fi putut mișca picioarele de amorțeală. Cucuveaua din nucul secular m-ar fi trezit, dar eu nu mi-aș fi pus perna pe-o ureche, cum fac de obicei (și-i zic de dulce întotdeauna: tu, pasăre de noapte, mergi de cântă-n pomul babei Mărioara…!). Aș fi binecuvântat-o pentru acest moment unic în care m-a trezit la veghe… Ah, ce amorțeală plăcută!

Da, ar fi trebuit să prelungesc momentul meu de glorie, să-mi fac, eventual, un selfie din poziția culcat, să il pun pe pagina mea de FB și, plină de o oboseală plăcută, lubrică chiar, să le urez fanelor mele: “Noapte buna, dragele mele, tomorrow is another day!” (Dragile mele, dacă v-ați prins de greseala, aștept un e mail.)

Dar eu, fraiera, m-am demachiat. Și poate că, undeva, în colțul ochiului s-o fi ivit o lacrimă efemeră, de suferință, mâncărime sau regret, dar asta n-o s-o știm niciodată…. Autoarea nu ne-a mai spus…

Am fost o curajoasă și o prevăzătoare. Reînsprospătasem stocul de dischete demachiante de la toaleta din casă (da, așa este, nu avem doar WC cu WiFi în fundul curții…) și nu m-am temut că mi se vor termina. Băgam adânc mâna-n pungă… Deci, mă demachiam și mă durea inima că trebuie să arunc la tomberonul uitării așa bunăciune, așa glorie, așa momente, așa trairi aduse doar și numai doar de un machiaj. Mă uitam cum genele mele lungi, senzuale, se îngrămădeau de-a valma în îngustimea fără viață, fără simțire, a rotocoalelor de vată.

Pe măsură ce, în liniștea serii, dădeam jos layer cu layer, genele false, sprancenele perfecte, fardul de pleoape, rimelul, fardul de obraz, fondul de ten, anticearcănul (rujul de buze îl mâncasem odată cu peștele…) etc., am avut o epifanie: dacă mâine dimineață, în pijamalele mele de finet, calduroase, cu coafura rebelă și fața înnobilată de un coș sau poate două, soțul n-o să mă mai recunoască, n-o să mă mai vrea așa, naturală? Trăiesc și acum cu această îndoială în suflet pe care, iată, am scos-o la suprafața blogului. Că el suportă orice.

P.S. 1 Prin intermediul acestui articol veridic (da, asta chiar s-a întâmplat aievea!), autoarea roagă soțul, care întotdeauna digeră cu stoicism articolele soției (inclusiv cele pline de încărcătură dramatică, gen FB, în care se face referire la persoana domniei sale), să livreze doamnei niște bani pe card, să poată, biata de ea, să-și cumpere mici produse profesionale care să-i mai estompeze: cearcănele că, deh!, are o vârstă și nu mai doarme așa de mult și bine, creme antirid cu protecție solară de zi și de noapte (nu săriți, greșeala e intenționată!), creme de ochi, pensula pentru întins anticearcănul, pensulă pentru fondul de ten, primer (că l-a consumat Maria). Ca să nu apese pe umerii lui povara îndoielii soției.

P.S.2 Autoarea îi mulțumește soțului cotizant și i se îndatorează, pe această cale, cu o ciorbă de ștevie, făcută de tata socru, dar proaspăt reîncălzită de șoție. Scrie, merge la sală, trage de fiare și nu are timp… La acestea se va adauga timpul petrecut în fața oglinzii, măcar pentru o poză, cât de mică și, desigur, nestudiată, pentru Facebook.